CADOUL DE CRÃCIUN

Cu ocazia Crăciunului, Sindicatul a făcut următorul cadou membrilor de sindicat: câte o sticla de Coca-Cola, câte o ciocolată, câte o cutie de bomboane, câte un pachețel de praline, și câte o pungă mare de alune americane.
A primit cadoul cu bucurie. Avea doua fete. Apoi s-a gândit la fetița orfană care este luata în grijă și creștere de o femeie de serviciu, cu un salariu de 100 de pâini pe lună. S-a gândit că femeia nu va avea bani să-i dea lui moș Crăciun să-i aducă cadouri fetiței. S-a gândit apoi la Ilie Goldur, omul de 57 de ani, care, rămas fără slujbă, și fără ajutor de șomaj, negăsind la vârsta lui un loc de muncă, nu avea ce mânca. Venea o dată la două trei zile prin preajma bisericii unde își duceau veacul fetița și femeia de serviciu. Nu cerea nimic. Doar înghițea în gol, și arunca din când în când câte o privire înăuntrul bisericii, așteptând parcă să vină până la el un sfânt, și să îl întrebe: “Omule, ți-este foame? Dacă îți este foame, ia de aici un covrig, sau un ban.” La aceștia se gândea. Avea în minte mai mulți. Despre care citise în ziare. Care nu aveau locuințe. Care trăiau pe conductele de termoficare. Care căutau de mâncare prin tomberoane. Care spălau parbrizele autoturismelor prin intersecții. Care colindau cu căruțele. Cu șatra. Prin gerul iernii. Care își încropiseră din câteva scânduri și cărămizi o casă pentru iarnă. Care își săpaseră WC-ul de țară în spatele încropiturii de locuință. Se gândise la ei toți. Ei nu aveau nici Coca-Cola, nici ciocolată, nici bomboane, nici praline, nici alune americane.
Îi era greu. Îi era greu să ia de la gura propriilor lui copii un cadou, și să îl dea altora. Chiar săraci. Chiar nenorociți. Îi era dor de copiii lui. Ar fi vrut să îi rasfețe cu tot ceea ce le putea da mai bun din viața aceasta amară. Și el, în loc să aducă acasă un drept pentru care a muncit, să îl împartă altora? Se simțea sfâșiat. Dar se gândea că la ei, la copiii lui, venise deja moș Nicolae. Și va veni și Moș Crăciun. Se gândea că lor le dă tot prinosul lui din salariu. Că alături de ei își petrecea fiecare concediu. Ca lor le cumpăra haine și încălțăminte. Și jucării. Lor le lua de atâtea ori, ori de câte ori cereau, tot ce le dorea inima, în limita posibilităților lui și ale soției. Ale familiei. Pe când nenorociții aceia, la care se gândise, nu îl aveau decat pe Dumnezeu. Care era al tuturor. Dar El, cel căruia toți îi cereau atât de multe, îi lăsa pe cei nevoiași, pe cei împovărați, pe frații mai mici, în grija fraților mai mari ai lor. A oamenilor mai înstăriți.
A plecat de la serviciu neștiind încă clar cui va duce cadoul primit de la Sindicat. Ultimul gând fusese să îl ducă unui călugăr stareț, pe care îl cunoștea. Cu gândul că el îl va împărți celor care îl caută pe bunul Dumnezeu, în cea mai neagră nevoie. Dar era departe până la el. Era frig. Urcă strada de la Universitate, și încă se gândea cui va da cadoul. În mijlocul străzii, departe, zări un copil de o șchioapă, care cerșea printre mașini. Lângă el răsăriră și două țigănci, cu pruncii în brațe. Bine, își spuse, dar dacă le dau lor, ce îmi mai rămâne pentru fetița de la biserică, și pentru Ilie Goldur? Cu inima strânsă, își continuă drumul. Ilie Goldur nu se afla pe lângă biserică. Intră în biserică. A dat sticla de Coca-Cola și punga de praline femeii care avea în grijă fetița. “pentru moș Crăciun”, i-a spus. “Și aveți grijă să nu observe fetița cadourile…”. Bătrânicii care vindea lumânări, care avea o nepoată care o îngrijea, care era văduvă la treizeci de ani, și avea un băiat școlar, i-a dat cutia de bomboane. Părintele era în ușa altarului. A înaintat până la el și i-a spus: “Părinte, am venit să îngenunchem înaintea dv. și să vă mulțumim pentru ceea ce faceți pentru noi.” Preotul l-a acoperit cu sutana, și, atât de sfânt, i-a citit o rugăciunde de mulțumire către bunul Dumnezeu pentru întreaga lui familie. Numele soțului… numele soției… numele copiilor…mulțumim bunului Dumnezeu pentru tot… “Și acum, părinte, dacă nu vă supărați, așteptați putin până revin la dv. : am ceva să vă dau.” Și s-a întors la preot cu punga mare de alune americane. “Asta este de la moș Nicolae!” a zis părintele. “Vă mulțumesc. Și nu uitați – vedeți, eu sunt un om bătrân, să vă rugați pentru mine și după ce nu am să mai fiu….” Pe un scaun, în biserică, era Jean, îngrijitorul bisericii. Jean era prieten cu Ilie Goldur. “Nu l-ai văzut pe Ilie? “ – l-a întrebat. “Este plecat. Muncește la cineva câteva zile”. “Să-i spui că am un bon de masa pentru el. Și să își închirieze garsoniera în care locuiește. Așa, mai câștigă un ban. Așa m-au sfătuit niște colegi.” “Bine, am să-i spun.” “Dar tu, Jeane, ai mâncat ceva?” “O jumătate de pâine”. “Uite, pot să îți dau o ciocolată”. “Nu se poate, eu țin post”. “Iartă-mă, eu numai asta am. Mă bucur că ții post. Dar nu am nici-un ban să-ți dau”. “Lăsați, sunt sătul. Multă lume nenorocită și flămândă este în ziua de azi. Eu, unul, îi mulțumesc lui Dumnezeu.Sunt bine.”.
A doua zi s-a întors la serviciu. Acolo era o bucurie generală. Toți povesteau despre oamenii și locurile în care au împărțit fraților mai mici cadourile oferite de sindicat. Se mirau chiar. Cum de nu avuseseră această idee mai devreme? Dar cum s-a întîmplat de v-ați gândit toți, la același lucru, în acest an? A întrebat omul. Nu știm nici noi, au răspuns oamenii. Citeam ziarele. Ne uitam în jurul nostru.Vedeam oameni săraci. Bătrâni. Neputincioși. Copii fără slujbe. Șomeri disperați. Vedeam tot, simțeam, dar nu știam ce să facem. Ne-am gândit la copiii noștri, mai întâi. Apoi ne-am gandit că la ei ne gândim tot timpul. Dar, măcar odată pe an, ne putem gândi și la frații mai mici ai noștri. Noi, frații cei mari. Nu te-ai gândit niciodată că noi, oamenii de pretutindeni, suntem frați? Așa au zis, și s-au apucat împăcați de muncă…