Nu apăsă accelerația imediat. Întâi mări volumul la radiou. Piesa îi plăcea. Îi amintea de tinerețe, de Rebeca, de gașca de prieteni nebuni. Apoi deschise torpedoul și pipăi cu mișcări iuți până ce dădu de pachețelul de șervețele. Nu era desfăcut. Rupse celofanul cu dinții și scuipă scârbit resturile direct pe volan. Tot cu dinții scoase un șervețel, după care aruncă pachețelul înapoi în torpedou. Își șterse fruntea. Apoi pleoapele. Nu-i plăcea senzația pe care o simțea atunci când îi ajungeau broboanele de sudoare în ochi. „Și acum știrile…“. Privi la vitezometru. Șaptezeci la sută… în oraș. Apăsă pedala de accelerație. Trecu pe lângă vechiul „borcan“ de miliție cu o sută la oră. „…la Timișoara sunt acum minus două grade Celsius. Pentru mâine se anunță…“. Schimbă postul. Muzică simfonică. „Muzică de mort!“ bombăni. Căută în continuare. Jazz. Parcă mergea. Ba nu. Þipetele solistei vocale îi produceau furnicături. La următorul post, tot știri. Apăsă brusc clapa de oprire. Puse crispat piciorul pe pedala de frână.
- Dobitocule! – strigă, mijindu-și ochii. Cel care-i venea din față schimbă fazele în ultima clipă.
„Cred că am blocat-o“, gândi. Pipăi clapa. Aceasta rămăsese înțepenită în radiou. O zgărmăni cu unghia. Prinse cu mâna dreaptă de volan, iar pe stânga o întinse până la radiou. Pentru o clipă i se păruse că va avea mai mare succes folosindu-și unghia de la degetul mic al stângii. Aceasta era întotdeauna ceva mai mare decât toate celelalte. Nu reuși nimic. Bucata de plastic se încăpățâna să rămână înțepenită. Schimbă iar mâinile între ele. Lovi ușor cu pumnul în radiou. Tot nimic. E drept, doar în clipa respectivă nu se petrecu nimic. Dar, după câteva secunde, din casetofon țâșni caseta ce i se înțepenise acolo la ultimul transport. O introduse la loc și porni casetofonul. „…mamăăă ce-ai făcut din mine….“
- Ai făcut un om de bineee… iu huuu! – țipă el.
Își întoarse capul spre gemulețul ce comunica cu platforma „Daciei” papuc. Beznă și-atât. Abia la a treia zgâlțâitură își dădu seama că a bate ritmul pe o pedală de accelerație nu era un lucru tocmai sănătos.
Șoseaua era pustie. Duzii alergau nebunește pe alături. Orașul rămăsese de mult în urmă. Punctul terminus era însă departe. Se întoarse iar spre gemulețul din spate. Aceeași orbită goală, întunecată, pierdută-n întunericul general. Doar farurile spintecau la nesfârșit negrul de dinainte. Împărăteasa Maria Teresa a Austriei…, ba, nu, Franz Josef întâiul a plantat mii de duzi… pentru viermii de mătase… „Viermi nu mai crește nici dracu’“ – gândi, amintindu-și de vremea când fusese elev la generală și-i trimiteau profesorii în vacanța de vară să adune frunze de dud. Odată se cățărase ținându-se de-o mlădiță și aceasta se rupsese iar el căzuse pe spate, în iarba de la marginea drumului. Pământul, sub el, cerul, deasupra, plămânii – blocați. Și-a revenit atunci cu greu. Dar s-a ridicat pe propriile-i picioare. Da, acum nu mai creștea nimeni viermi de mătase. La început, cel care tăia un dud risca pedeapsa cu moartea. Pomii au crescut. Și-au început ei să trimită oameni la moarte. Manu se cutremură. Încă-i mai stăruia în minte ultimul autoturism încolăcit în jurul unui dud, cu resturi omenești pe lanul de grâu de alături.
Schimbă caseta pe pipăite. Din difuzoarele din portiere porni să țipe Janis Joplin. Întotdeauna-i plăcuse fata asta. Chiar dacă murise ca o tâmpită, de la droguri. Sau cel puțin așa știa el.
- …yes, yes… la dracu! – urlă. După care lovi cu pumnul în radiocasetofon. Iar se încurcase banda în capul de redare. Apăsă pe „eject“, însă nu se întâmplă nimic. Apăsă pe „off“-ul general și-n mașină se așternu liniștea. Nu se mai auzea decât torsul motorului. Pe scaunul de alături se ghicea o pată de alb. Era „Agenda“, un săptămânal local pe care-l citea din scoarță-n scoarță. Un titlu îl acaparase cu totul chiar înainte de plecare: „Crime, jafuri și torturi în Banat“. „Ziaristu’ ăsta nu-i întreg la minte“, își spuse după ce parcursese pasajul cu supliciul lui Gheorghe Doja. Așa ajunsese ceva mai înainte să-și aducă aminte de pedeapsa cu moartea la simpla tăiere a unui dud. Privi la ceas. Era aproape de ora unu. Noaptea.
Duzii continuau să alerge pe marginile șoselei. Soldat după soldat. Știa că de la Buziaș spre Berzovia le va spune adio. „Pompe funebre“. De la un gând la altul. Crâmpeie de gânduri care păreau a se lega de la sine. În urmă cu doi ani pleca spre graniță și, pe drum, până să iasă din oraș, întâlnise pe partea dreaptă nu mai puțin trei firme de pompe funebre. Nu-i lipsise mult să ceară oprirea autocarului, să coboare și să renunțe la concediul la Marea Egee. Efectiv îl îngrozise faptul că, după nu mai puțin trei asemenea firme pe traseu, va avea ghinion pe litoralul turcesc.
Își întoarse capul. Întuneric. Era convins că mișcarea pe care o sesizase colțul ochiului drept fusese doar o iluzie optică. Poate doar vreo pasăre speriată de faruri, trecând în zbor pe lângă autoturism.
Trecu de Buziaș. Urmă Silagiul. Mai circulase pe acest drum. Știa că, între timp, bucata de drum de la ieșirea din localitate și până la pădure fusese cârpită. Prin sat, țipenie. Un câine se avântă după el lătrând, dar renunță după câțiva metri de alergătură. Rulă în viteză până aproape de valea de dinainte de pădure. Aici TIR-urile mușcau întotdeauna din drum și dizlocau hălci uriașe de asfalt. Trecu și de „aeroport“, cum numise el podul aflat la câteva zeci de metri de marea de copaci. Când trecea în viteză peste acesta, dincolo de cocoașa accentuată a șoselei, simțea întotdeuna un gol în stomac. Privi instinctiv peste umăr, spre gemulețul din spate. Începu să urce. Ajunse la granița dintre județe. În dreapta, pădurea. În stânga, câmpia.
- La naiba… - mormăi.
Privi descumpănit spre instrumentele de pe bord. Părea a fi totul în regulă. Inclusiv nivelul de benzină. Numai ce alimentase vreo patruzeci de litri înainte de plecare. Motorul nu se mai auzea. Răsuci cheia de contact. Tot nimic. De fapt, gestul fusese unul absurd atâta vreme cât mai rula din inerție. Schimbă în viteza a doua, apăsă ambreajul, apoi îi dădu drumul. Motorul nu porni nici de data aceasta. Pipăi după telefon. Se scutură ca de frig. Necazul nu vine niciodată singur, gândise o clipă mai înainte. Un gând rebel, o întrebare nelalocul ei: „Dacă nu mai merge nici telefonul?“ Formă numărul. Suna. O dată. De două ori. De zece ori. „Abonatul nu răspunde“. Sec. Fără nici un sentiment. O voce de robot. Mașina mergea tot mai încet, tot mai încet. În cele din urmă se opri. Acum nu se mai auzeau nici măcar pneurile rulând pe șosea. O tăcere care-i sfâșia timpanele aidoma unui zgomot uriaș, de neevitat. Tresări. Căzuse ceva pe cabină.
Apăsă de câteva ori pe accelerație. Întoarse din nou cheia de contact. În zadar. Motorul parcă murise. Mai încercă de câteva ori, însă tot degeaba. I se păru că pe șosea se furișează o umbră. Aprinse faza lungă. Nu era nimic. Reveni la faza scurtă. Apoi stinse luminile de tot, lăsând aprinse doar pozițiile. Nu avea nici un sens să consume curentul din baterie aiurea. Variantele de acțiune i se derulau rapid prin minte. Pur și simplu nu știa ce să facă.
Formă iar același număr de mai înainte. Robotul îi dete implacabil același răspuns. O nouă privire peste umăr. Pe urmă înainte. Aprinse pentru o clupă faza scurtă. Pe șosea, două luminițe fosforescente mișcându-se în zig-zag. Se opriră în mijloc, pe linia întreruptă. După care dispărură în pădure.
Blocă portierele. Scoase din torpedou o toporișcă. „Calmează-te!“, gândi, simțind cum îi bate inima. Formă un alt număr de telefon.
- Alo… alo, scuză-mă… sunt eu… eu, Manu, nu te superi că te sun acuma, nu? Care Manu, măi, Rebeca, dar nu mă mai știi… da, desigur, ăla, da ăla… Mai am semnul. Nu trebuia să mi-l faci, da… alo, te rog, nu-mi închide… Cum ce fac? Nu fac nimic. Stau… Nu, nu în fața televizorului… nu, nu m-am recăsătorit… e mai bine singur…, da, poate ai dreptate, poate-i doar o părere… știi, ea, Nely… doar ați fost prietene… alo, mai stai cu mine… te rog… Știu că am fost măgar… alo, alo…
Din nou liniște. De afară se auzi un fel de suspin. Pe urmă niște vreascuri frânte. Strânse de mânerul toporiștii până simți că-i intră unghia degetului mic în palmă. Stinse și luminile de poziție. Era o șosea prea puțin circulată pentru a avea vreun sens se-și semnalizeze prezența. Luminile puteau atrage pe cine știe cine, gândi. Formă iar primul număr de telefon.
- Fir-ar mă-ta a dracului... bombăni.
Era abia ora unu și cinci minute după miezul nopții. Trecuseră deja zece minute de când se oprise. Mai avea câteva ore bune până să se lumineze de ziuă.
- Alo, Rebecca, ascultă-mă... ce să fac, stau și mă uit la televizor... la „Discovery“... mi se pare foarte bun... ce văd?... Nu, stai, cred că e un defect pe cablu... nu mai prind nici un post...
Mințea. Încerca să creadă că femeia nu se prinsese. Văzu un licăr de lumină în oglinda retrovizoare.
- Te resun în câteva minute. A sunat cineva la ușă, ciao, ciao...
Închise telefonul. Se holba la oglinda din plafon.
- O mașină, Doamne, o mașină...
Deblocă ușile și coborî. Cele câteva secunde ce urmară i se părură o adevărată veșnicie. Autoturismul se apropia vertiginos. Manu începu să-și agite brațele.
- Oprește... oprește!
Mașina trecu fulger pe lângă el, aproape să-l atingă. O urmări cum se pierde în noapte. Se întoarse brusc pe călcâie. Avuse senzația că i se apropie cineva din urmă. Urcă în „Dacie“ crispat. Tremura. Blocă iar portierele. Își atinse cu limba ultima măsea de minte ce-i mai rămăsese. O supse cu putere. Zadarnic. Durerea, cea care i-ar fi distras atenția de la situația în care se ]nfundase, refuza să vină. Parcă... Nu, nu era decât durerea unui mușchi prea încordat al limbii.
- Alo, Rebeca, știu că poate te deranjez... Nu, l-am închis. Cine a fost la ușă? Administratorul... la ora asta, păi nu e chiar atât de târziu... am uitat robinetul deschis la baie și a început să curgă apa la vecinul de dedesupt... cum care vecin... Da, m-ai prins, sub mine sunt doar boxele, nu locuiește nimeni... A venit să-i împrumut niște varză murată... are niște oaspeți și... tu ce mai spui, nu te-am mai văzut de multă vreme... stai, stai să dau mai încet...
Radioul pornise ca din senin. Nu-și dădea seama de pornise fiindcă îi mai pipăise mecanic butoanele sau pornise pur și simplu de la sine.
- Dacă te deranjez, te rog să-mi spui, nu vreau să fiu necioplit... bine, dragă, sper să te văd cât de curând, ciao, ciao...!
Nu micșorase volumul. Îi era teamă să mai pună mâna pe aparat.
Se lăsă moale pe spătarul banchetei. Bine că măcar mergea radioul. Nici nu-l mai interesa ce fel de muzică era. Privi la ceasul telefonului. Trecuse aproape o jumătate de ceas de când stătea pe loc. Căzu iar ceva pe cabină. Acel ceva se rostogoli apoi pe capotă. „Vreo ghindă...“, își spuse. Privi scurt în oglinda retrovizoare, spre ferestruica din spate a cabinei. Nu văzu nimic.
Atunci sună telefonul.
- Alo, da, da, eu sunt, cum ce fac, ce să fac... te-am tot sunat că am o mare problemă și te rog să mă ajuți. Știi foarte bine că noi doi nu suntem concurenți. Tu, într-un cartier, eu într-altul... Te rog din suflet, trebuie să ajung la Reșița... mi s-a stricat motorul, nu mai pot să-l pornesc, am rămas în mijlocul pădurii, îți dai seama... vii, da, perfect, ne socotim la Timișoara... în cât timp ajungi... într-o oră?! Încearcă mai repede, cât poți de repede...nu, nu mi-e frică, dar... știi, mai sunt și din ăștia care circulă noaptea... da, bine, te aștept... salut...
Își duse palmele la ochi. Era fericit. Deblocă portierele și coborî. Se apropie de marginea dinspre câmp a șoselei. Se ușură. Apoi, ca ars, alergă spre mașină, urcă precipitat și blocă iar ușile. Tremura. Simțea că-i ard timpanele. Măseaua de minte îi mutase bătăile inimii în creier. La radiou, muzică simfonică. Nu-i plăcuse niciodată muzica simfonică. Întinse mâna să schimbe postul, dar și-o retrase imediat. Decât deloc, mai bine și atât, gândi. Luă telefonul. Îl lăsă la loc. Îl mai luă o dată, apăsă trei taste, se opri, îl puse iar la loc. Își duse palma la frunte. Transpirase. Era o sudoare ca de gheață. Pipăi după șervețele. Nu le găsi și se șterse cu mâneca. Atinse fără să vrea măseaua de minte. O simțea ca pe-o bătătură uriașă, pulsând. O licărire de lumină undeva în spate. O văzuse cu coada ochiului în oglinda din plafon. Rămase cu privirea lipită de sticlă. Nu se mai vedea nimic. Nu era sigur dacă fusese cu o clipă mai înainte vreo lumină sau altceva. Oricum, nu era ceea ce sperase să fie, adică vreo mașină. Cu atât mai puțin Tase, care, în cel mai bun caz, avea să ajungă într-o oră. Închise ochii. Cel mai nimerit lucru era să închidă ochii. Așa cum fac copiii mici când fură ceva și nu vor să fie văzuți.
Când îi redeschise, nu-și dădu seama dacă ațipise ori nu. Acum nu-l durea doar măseaua de minte, ci întreg capul. Se uită buimac în jur. Mâna dreaptă-i amorțise, fiindcă stătuse sprijinit de ea. Da, se afla în cabină. Își reaminti întreaga situație în care se găsea. Începu să tremure. Pipăi cu înfrigurare după butonul de deblocare a portierelor. Coborî și, fără să mai trântească ușa după sine așa cum o făcea de obicei, să nu i-o lovească vreo mașină în trecere,, începu să fugă. După nici două sute de metri încetini de nevoie. Simțea că se sufocă. Inima-i ajunsese în gât. Și-i bătea la unison cu măseaua.
O lumină îl urmărea. Era tot mai puternică. Un claxon.
- Hei, Manule... n-auzi, unde fugi așa?
Mașina opri la câțiva pași în fața sa.
- Eu sunt, Tase. Hai să mutăm sicriul cu mortul de la tine la mine în mașină, să ți-l duc la destinație... Manule, n-auzi?
Manu continua să alerge. Manu nu mai auzea nimic. În lumea lui era acum liniște. Alerga. Alerga și râdea. Râdea în hohote.