Incercam sa exprim inefabilul.Incercam sa il incorsetez in tiparele inguste care mi se prefigurau in nestire. Nu stiam de ce nu se lasa incadrat in patul meu proustian si imi era ciuda ca unui osandit care ridica pumnul spre cer...
Ma linisteam, instantaneu, absorbita de incomensurabila frumusete. Incercam o fraza liminara. Numai una...si nu puteam sa fac nimic. Tot ce imi venea in minte erau cuvinte...cuvinte disociate, ca un delir al logosului...obsedant de diverse si-paradoxal-atat de asemanatoare, cuprinzand in si cu ele sensurile primare ale sunetelor, ale luminii, ale vazduhului; metafizic, de un metafizic aproape material si, totusi, atat de teluric...
Incercam sa exprim inefabilul intr-o scanteie de viata. Incercam sa gasesc cheia perfecta, cuvantul magic care m-ar fi dus oriunde voiam, care mi-ar fi deschis poarta pesterii in care asteptam de atata timp sa intru...pestera ezoterica, totem al magiei insesi...care ma crease si pe mine, asa cum eram atunci.
Nu era transcendere spre absolut, nu era delirul meu, nu era setea mea de mine, nu erau valurile focului sacru, nu era glasul meu acela care striga in mine insami, nu eu voiam toate acestea. Viata le cerea ca pe o jertfa. Stia sa le implore pana la sange si sa le smulga, sfasiind cu mangaierea.
Poate ca eul meu incerca sa irumpa ca fantasticul ilar intr-un desert de sensuri si apa. Nu stiu. Totul era de o claritate ostentativa, ca in vis, cand esti convins ca nu dormi, ci traiesti aievea. Maya? Guverna totul si totul o guverna.
Era imbobocirea unei flori? Deschiderea virgina a corolei sau zbaterea de seceta a unor aripi de fluture(cand iese prima oara din cocon)? Ingenuu? Poate...Inca?...Nu mai stiu, acum. S-a petrecut intr-un timp paralel cu mine, contemporan doar cu eul meu. M-am regasit, deci, in situatia unui condamnat judecat in lipsa si osandit la libertate. Am fost data afara din inchisoare. Au astupat ferestrele, au zavorat usile si m-au lasat singura in libertatea mea expansiva.
Atunci, am inceput sa vad si nu mi-a fost frica de orbire, asa ca m-am apropiat la infinit de soare, pana m-am uitat eclatarilor lui. Mi se pareau fulgurante reflexele de intuneric laptos si mi-am dat seama ca iarasi evadasem din mine. Ma exilasem fara sa stiu de ce si parea ca mi se dicteaza...de catre eul meu.
Nu ma uitam in urma si simteam ca imi pierd coerenta, ca pasarea care pierde o unda de vant si bate din aripi ca sa nu se prabuseasca in praful incins. Eu nu bateam din aripi. Batea altcineva...altceva pentru mine. Nu stiam ce e dar imi era drag. Nu pentru ca ma sustinea, ci pentru ca asa trebuia sa fie. Pentru ca nu ma lasa sa il citesc intocmai ca pe o carte deschisa. Nu stiam ce e si necunoscutul, in loc sa ma sperie, ma atragea intr-un mod ideatic.
Si zburam spre lumina, imboboceam, ma deschideam mie insami si tocmai de aceea forta care ma ajuta imi era geamana si antagonica, apriorica si empirica, vitala si fatala, ancestrala si telurica, primar ideatica in ingenuitatea ei catharsiana.Nu-mi era frig, poate doar racoare. Poate briza ajungea pana in varful muntelui, la mine, sa-mi aduca aminte de mareele care transforma desertul intr-o noapte. Lumina era filtrata si tocmai aceasta ma facea sa o consider impura. Nu era lumina mea, ci a copacilor care se inaltau peste mine si a fortei care ma sustinea in zbor. Pe ea incercam sa o cuprind, sa o strig, sa o vreau, sa o cert, sa o sarut, sa o ignor si nu puteam.
Poate pentru ca incercam sa cuprind inefabilul...naiv.