CEAIUL RUSESC

Ivan Vasilievici Dolgoruki era înalt comisar cu probleme de sănătate în gubernia Pelendavskaia. Þarul era zgârcit din fire când era vorba de toate cele ale statului. Nu același lucru se putea spune când era vorba de curtenii săi, pe care îi răsfăța cu milioane de ruble și excursii pitorești peste mări și țări. Așadar, Nicolai Vasilievici nu prea avea bani pentru administrarea spitalelor. În plus, făcea eforturi supraomenești să își păstreze postul modest, zâmbind frumos trimișilor împărătești, dar și medicilor săi care, plătiți mizerabil, cerșeau la pacienți câteva copeici pentru a avea de un ceai, o lămâie, și a achita în rate, la un deceniu, câte un samovar, pentru întreaga comunitate.
Această formă de supraviețuire, în lagărul țarist, era denumită, pur și simplu, în Pelendavskaia, solidaritate de breaslă. Toți medicii din lumea civilizată aveau la îndemână, din leafă, un ceai pe zi, o lămâie la o săptămână, și un samovar pentru folosința personală. Cu nimic sub calitatea profesională a primilor, doctorii din Pelendavskaia trăiau în cea mai neagră mizerie. Dacă aveau spitale, era o eroare care s-a îndreptat în timp. Acum, nu mai aveau nici măcar ceaiul zilnic în cană. Nici felia cu unt de 200 de grame la sfârșitul unei zile în care consultau, sau operau, peste o sută de persoane. Nici ajutoarele lor, felcerii, brancardierii, infirmierele, portarii, sau femeile de serviciu, nu aveau un firicel de ceai, măcar, pe zi. Nici vedeau măcar o frimitură de pâine neagră, la zi de sărbătoare
În această atmosfera, era greu pentru Ivan Vasilievici Dolgoruki, ca reprezentant al unui stat care își condamna slujitorii la martiriu, să zică măcar, oricărui subordonat, măcar pâs, darmite să ridice ochii din pământ, când umbrele lor îi măturau ferestrele biroului de înalt comisar sanitar, sărac și întunecat ca un mormânt.
De câteva zile, în biroul lui, Ivan Vasilievici Dolgoruki făcea, fără să știe nimeni, greva foamei. Dar iată că un înger se arătă ubicuu în toate spitalele, și le vorbi medicilor așa: “Vin în numele Domnului vostru pentru care îndurați martiriu pe lume, fără ceai măcar, al Lui, care l-a văzut pe Ivan Vasilievici Dolgoruki chinuindu-se. Iată ce vă spune: fiecare, după putere, să renunțe la câte un ceai pe lună, ceaiul să îl vândă la cămătari, și din banii obținuți să schimbe țevile sanitare în toate spitalele guberniei. Aceasta, în primul an. În al doilea an, să renunțați iar la câte un ceai pe lună, și din banii obtinuți să zugrăviți încăperile. În al treilea an, să înnoiți din instrumentar și să faceți cu toate cele pe care le aveți în proprietate temporară, un inventar. În al patrulea, din ceaiurile economisite să faceți un stoc de medicamente gratuite. Dacă veți face toate acestea, Ivan Vasilievici va bea și el ceai, după patru ani. Altfel, se va lipsi de el până la final.”
În Rusia, să renunte un om la ceai este ca și cum s-ar lipsi de Dumnezeire.
Medicii au început prin a afișa la gazeta de perete a spitalului ceaiurile cerute pacienților. Secția cu cele mai multe ceaiuri vândute era premiată cu o rugăciune la capela spitalului, minune care înlăcrima toată mass-media locală. Estimp, Ivan Vasilievici continua greva ceaiului, în biroul lui, nu mergea nici măcar până acasă, de rușinea sărăciei în care intrase medicina în Pelendavskaia. Tot medicii și-au pus întrebarea: de ce până acum ne feream și nu cerem deschis, fiecare după cât îl lasă inima, câte ceaiuri vrem de la pacienți ? Ei nu ar fi înțeles unde se duc ceaiurile? Și la aceeași gazetă de perete, fiecare medic scria cu creta ceaiurile primite zilnic de la pacienți, precum și numărul de ceaiuri donate pentru sănătatea guberniei.
După cinci ani, lucrurile mergeau bine de la sine. Inspectorul sanitar a catadicsit să iasă din birou, cu capul plecat, să bea primul ceai după un cincinal în ceainăria deschisă la parterul primului spital care i-a ieșit în cale. Spitalul se numea “Al Coatelor Goale”. De fericirea celor văzute, a colindat pe la fiecare spital și s-a îmbătat cu ceai.

Așa s-a întâmplat în gubernia Pelendavskaia. La noi, în Napocskaia, nu s-a întâmplat așa. Nu am avut un inspector sanitar iubit de Dumnezeu. Cum să avem! La noi, Ivan Nicalai Chamenitski, numit înalt comisar sanitar, a ieșit pe postul “Novaia Zemlia” și a spus: ajutați-mă, fraților, că eu de 12 ani nu am schimbat nici măcar clanța unui WC –u în secția mea. Nu am renunțat la nici-un ceai cu care am îndatorat pacienții mei. Veniți, și ajutați-mă, că uite ce igrasie am pe pereți! că uite cum nu pot eu să spun nimic inferiorilor mei. Că dacă beau eu ceai integral, beau și ei. În plus, le-a spus că a nu renunța la nici un firicel de ceai este etern uman. Halal! Cade cerul pe noi! Uitați-vă la Pelendavskaia, moie brati! Fraților! Medicilor! Hipocraților! Renunțați și voi, dacă nu la al vostru, măcar la ceaiul românesc! Până acolo am ajuns! Să luăm totul și de la cei care ne iubesc!