În viată suntem condiționati de niște nevoi, ca mâncarea, aerul, sau apa. Dar printre acestea se mai afla și o nevoie fundamentală care ne structurează și modelează ca indivizi distincți. Această nevoie este cea de afecțiune.
Toți oamenii au nevoie de afecțiune într-o formă sau alta, fără ea am fi niște animale cu instinct, dar care și ele au nevoie de dragoste până la urmă. Afecțiunea ne transformă în ființă cu suflet și cu un grad de motivare pentru a trăi.
Nevoia de afecțiune ne împinge să mergem mai departe, ne alimentează să rezistăm greutăților din viață, cu alte cuvinte, dragostea ne face vii, ne animă.
Unii spun că ne naștem pentru a muri, dar nu este așa, ne naștem pentru a trai, iar dacă a trăi nu se poate fără a iubi însemnă că ne naștem pentru a iubi. Fiecare om simte la un moment dat nevoia de a oferi afecțiune și de a primi același lucru. Relația dintre doi oameni se poate caracteriza și printr-un simplu schimb de sentimente, dar pe lingă acest schimb, noi simțim nevoia de apropiere fizică față de partener, dar de fapt, această apropiere este nevoia de al "avea", sau "deține" pe celălalt.
Deci o relație poate fi prvită și ca un troc în care noi ne oferim propria persoană cu tot ceea ce înseamnă ea, în schimbul ființei partenerului.
Afecțiunea nu este numai cea a unui bărbat fată de o femeie și invers, ci și între prieteni sau prietene.
Noi viata ne-o conducem după ceea ce simțim: emoții, stări de spirit, și dispoziții. Dacă dispoziția în care ne aflăm ne va influența deciziile, înseamnă că ele vor fi luate și în funcție de ce dispoziții speram noi ca vor produce.
Starea noastră de spirit este influențată de factori prezenți în mediul înconjurător, cum ar fi persoanele pe care le întâlnim, situațiile în care suntem puși, ori le observăm, sau chiar starea vremii, deci putem spune ca unele decizii pe care le luăm nu sunt subiective, deși in unele cazuri ar trebui, așa că în situația în care acele decizii au rezultate nesatisfăcătoare, vom avea o scuza spunând că nu suntem în totalitate răspunzători de situația pe care am creat-o.
Omul fiind foarte influențabil din punct de vedere sentimental, este normal să apară niște indivizi care să încerce a profita de aceasta slăbiciune.
Noi avem nevoie de iubire din primele zile ale vieții noastre. Din momentul în care ne naștem, dragostea pe care ne-o arată mama ne va influenta mult în dezvoltarea noastră ca și copil.
S-a demonstrat că nivelul de sociabilitate, inteligență și capacitatea de adaptare de care vom fi capabili mai târziu depinde foarte mult de câtă afecțiune am primit când eram bebeluși.
In multe cazuri omul își gândește cursul vieții șablonistic. Adică: creste, învață, găsește o slujbă, se căsătorește, toarnă un copil, și în mare cam asta este.
Desigur, fiecare speră să realizeze ceva măreț dar, din păcate, foarte puțini vor reuși așa că cele enumerate mai sus vor fi principalele repere după care un individ se va ghida.
Revin, și spun că noi consideram momentul cel mai important, acela în care va apărea un copil in viata noastră, iar pentru aceasta, noi ne vom pregăti, vom învăța, căuta slujbă, ne vom căsători, deci tot pentru dragoste vom guverna viata cum credem noi mai eficient.
Putem spune că viata este sentiment căci fără sentiment, dragoste, afecțiune, sau cum am vrea noi să o numim, existența nu ar putea fi numita viata. Si am să încerc să intru în hermeneutica vieții:
Ce este viata la om? Este conștiință de sine, căci fără conștiință de sine noi am fi doar niște animale cu instinct. Omul are conștiință de sine pentru că poate gândi în sensul de a cugeta, adică se poate îndoi de unele lucruri. Poate raționa, și ca să îl citez pe Descartes; Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist. Iar dacă existența noastră ca ființă este condiționată de sentimente, căci sentimentele și conștiința de sine sunt strâns legate între ele, pentru că nu poți avea sentimente fără a fi conștient de sine, și nu poți fi conștient de sine fără a avea sentimente, înseamnă că statutul nostru de oameni este dat de faptul ca avem sentimente, adică putem iubi.
Aici am vorbit de dragoste, pentru că dragostea este cel mai puternic sentiment dintre toate, și nu numai că este cel mai puternic dar fără el, celelalte sentimente nu ar putea exista. Deci, omul ca ființă, nu ar mai exista sau mai bine spus nu ar mai fi om fără capacitatea lui unica de a iubi.