HAGIALÎC ÎN ÞARA SFÂNTÃ



^^^^^
Dialogul ca poezie
de DAN IANCU
din "AGORA ONLINE"
"Aburi de femeie "- Bianca Marcovici, mai 2004, Editura Haifa




"Mă poți vedea cu litere mari
deocamdată,
până se reglează sufletul,
până ce inima se va face de piatră"
(Acrobație)

Cine citește poeziile Biancăi are o problemă care se poate numi fața nevăzută a dialogului. Mai mult sau mai puțin poeta răspunde unei cereri interne de a suplini o eventuală însingurare cu versuri tranșante uneori delicate, alteori ironice sau tăioase de-a dreptul. Dubla geografie, cea a Iașului și a Haifei, este iarăși implicată în acest soi de rediscurs amar ca un soi de legătură între biografiile unei cetățenii recursive, distanța fiind doar temporalitate asumată de îndoieli.

Aburi de femeie este o operă de maturitate poetică, un stil asumat la limita unei sincere lipse de metafore sau mai bine spus o disimulare a mijloacelor poetice folosite neostentativ pentru a deschide sinceritatea până la ultime consecințe. Este în fapt și contrabalansul dintre titlu și poezia de pe coperta finală, Neîmpliniri, un fel de diatribă amară a neîncolonării programatice. "Mai târziu am vrut să pătrund în partidul Poeziei/ Chiar l-am înființat și i-am făcut reclamă" e o ironie amară și fină precum dulceața Cireșelor amare, unde patentul unui liant posibil este ascuns cu grijă cînd lipsește cu desăvîrșire.

Apelul la biografia directă poate fi pînă la un punct o capcană întinsă cititorului, pentru că Bianca Marcovici face parte din acea categorie de poeți care transformă cotidianul imediat în poezie. Nu blînd și edulcolorat ci matur, erotismul fiind cerebral, făcînd parte din peregrinajul unei femei ce se caută pe sine ("lasă orice femeie/ să se simtă/ cale de-o carte femeie") construind cuvîn cu cuvînt un univers poetic aparte.

E un curaj apropiat cu nesăbuința să faci din orice poezie, o replică la un Midas ce nu va mai putea vorbi cu nimeni pentru că orice atingere a lui transformă răspunsul în versuri, dar este o asumare unde biografia ține loc de stare sau mai precis starea în sine include autorul.





"Întoarcerea cuvintelor" ,ed.Cronica,2001
"Puterea Cuvintelor" ,Minimum,Tel Aviv,2001

RECENZIE

Publicând deopotrivă în Israel și în România (dar și în Germania), Bianca Marcovici ari fi putut deveni o prezența familiară dacă difuzarea de carte (poetică) nu s-ar face la noi doar pe căi private,într-un fel de clandestinitate a aparițiilor.
În ultimii ani,poeta a editat,uneori simultan în cele două țări "materne",cîteva volume semnificative:(Amprente Tel Aviv și Cluj,în 1999),Haifa zidurilor de sprijin( Iași,2000)și, cel mai recent , o carte cu două titluri:(Întoarcerea cuvintelor. Ed.Minimum,Iași,2001 e totuna cu" Puterea cuvintelor ")Ed.Minimum,Tel-Aviv,2001).Diferența de titlu poate avea o motivare în faptul că prima variantă are câteva poeme în plus, în vreme ce a doua a atașat poemelor un consistent apendice de publicistică pentru addenda,ci mai ales pentru bunul motiv că e mai elegantă.
"Puterea cuvintelor" e o suită confesivă, taiată în secvențe, o monodie întreruptă și reluată pe firul unui jurnal de stări și de notații.În lectura empatică din Cuvântul înainte, Al.Mirodan crede că Bianca Marcovici e cuprinsă în cei 1% dintre poeți, care năzuiesc cu temei în "destinul creației lor",înălțând ,după cum spune un vers al poetei,"castele de nisip" care țin".Acest amplu castel de nisip începe cu un motto,o epitomă,în fapt,în care e contrasă atît credința în puterea salvatoare a poeziei,oricît de fragilă ar fi ea printre lucrurile lumii,cât și condiția dramatică a vieții în mijlocul atentatelor.Poezia e ea însăși un stigmat unind condiția poetului cu acea a evreului ca eternă victimă. Dar din acest fond dramatic, in care moartea e iminentă iar suferința prescrisă, se ridică și credința în poezie,ca replică la traumă. Enunțul abrupt al condiției e suficient pentru a induce viziunii un pathos aparte,auster și direct:
"Aici liniștea anunță explozia
următoare
iar repetițiile cu masca de gaze
pusă de Purim
nu se recomandă
nou-născuților!

Dar să mă întorc la poezie...
E ca o stea galbenă pretutindeni
Produce alergie
Dar eu o port ca scut."

Poemele sunt condensări ale stărilor cotidiene și ele dependente de fragilitatea finței și de expunerea acesteia în contexte esențiale entropice, rulînd un capital intens de frustrări și spaime. Tocmai de aceea poeta fuge în reverie sau în memorialul altor vremuri ( dar nici aceasta idilizare), contrpunctând trauma prin anamneza unor clipe fericite ori barem pașnice:
Un pahar de vin roșu
Cald
Cu scorțișoară
Aș bea
Vis-a-vis de Bolta Rece
Acolo unde
Zăpada e molfăită de cizmele
Amintirii
Mergând pe dîrele adînci
Ale unei mașini de gabarit mare
Udîndu-mă până la piele".

O vreme ,această pendulare între reveria amintirii și consemnarea din jurnalul la zi al stărilor funcționează cu principiu de alternanță constructivă,dar încetul cu încetul,partitura reveriilor se restrînge și lasă un protagonist unic traumele de condiția generică a evreului.Prima o asumă pe cealaltă și o retrăiește ritualic,parcurgînd încă o dată întreg catalogul exilului și întreg complexul alungatului:

"simptomul urii se repetă
prea des
ca să revin
acolo unde lumea
plictisită
aruncă vina ghem
peste ursită".

Memorialul personal se întretaie astfel cu memorialul istoric,fiecare biografie reproducând,în mic,parabola destinului colectiv.Acestui stigmat destinat poeta îi adaugă frustrări ieșite din percepția unei lumi insensibilizate,agresive și alienante.Din fața acestei sălbătăciri a timpului,ea se retrage în oaze de puritate ,în locuri cu morala candorii:

"singurul lucru frumos
care îmi aparține
e sunetul viorii
care nu falsifică
și e întradevăr rezonanța mea
în partidul poeziei
sublime
aici nimic nu se cumpăra
nu se afișează
totul
dar absolut totul
vine de la sine"

Principiul de refugiu,principiul poetic încearcă să exorcizeze spaimele cotidiene și ancestrale,dar angoasele lui sînt nedespărțite de fascinația răului:

"pagina asta albă
e o zi
din viața mea
pe care
nu pot s-o umplu
ochii lupului sînt
neverosimil de expresivi"

Confesiunea se melancolozează pe măsură ce spiritul vital intră în gramatica deceptivității și resemnării,renunțînd la iluzie și presimțind ,în schimb, fatalitatea condiției:

"Nu mă mai uit la fotografii
Nici la albul cu poeme decupate...(=)
Un discurs sterp către cer
Care nu mă conține
Steaua mea nu se mai vede
Cu ochiul liber
Ca un vers repetat la nesfârșit
Marea e mare și e mare...
Ea mătură totul,
O margine de cer
O margine de gând."

Dar poezia Biancăi Marcovici nu se nutrește atît din drojdiile apatiei, cît din suplețea unei elegii existențiale,ai cărei nervi sînt departe de a fi adormiți.Confesiunea e o replică la real,la mersul entropic al acestuia,iar poezia e locul din care Bianca Marcovici se opune marșului trimfător al vidului spiritual.Elegia devine,astfel ,o pledoarie și resemnarea , stă aici lîngă o delicată,dar tenace,combativitate.
AL.CISTELECAN,
Red.sef.adj .
Revista "Vatra"
Târgu Mureș


Articol a aparut în "Viața Noastră",Tel Aviv, 9 .09.02
Cartea " Intoarcerea cuvintelor "a apărut in topul cărților anului în revista" Cuvâtul",sub aceeași semnătură critică ,iar "Puterea Cuvintelor" a primit diploma de excelență și cartea anului,2002,2 februarie la Tel Aviv , al Centrului Cultural Israel -Romania în cadrul spectacolului "Boema ,Boema "cu Stela și Arșinel
iar pagina despre ultima carte din "Viața noastră" a apărut saptămâna trecută,deci septembrie,2004 semnat de Biti Caragiale,ziaristă care a lucrat la revista "Cultul Mozaic",București