Evanghelia după Melania Cuc, sau Testamentul Melaniei Cuc
Recenzie la romanul epistolar “Iisus din podul bisericii”, de Melania Cuc

“Iisus din podul bisericii”, cartea din scrisori a doamnei Melania Cuc, este povestea lui Iisus cel care trăiește alături de străbunicii,bunicii, părinții, frații, și de noi, astăzi. Nu este în cer.. Nu este în ectenii. Nu este nici în Evanghelii. Este – ne spune titlul cărții – în “podul bisericii”. Podul bisericii este locul unde se păstrează amintirile noastre comune.. Locul în care alții depun pentru noi, și noi depunem pentru alții, fapte de viață postume.Doar cărțile mai sunt, între aceste lumi, scrisori a căror hârtie se destramă când le descoperim în podul bisericii - al cuvintelor noastre, și sufletelor, clopot și țintirim.
Dar Iisusul doamnei Melania Cuc nu este numai în podul bisericii. Pentru că în penultima scrisoare, din cele 13, “Duminică fără Iisus”,scriitoarea ne mărturisește: “Cu Iisus al meu m-am intalnit de miliarde de ori în răstimp, dar nu l-am văzut de prea multe ori așa trist ca acolo, în podul bisericii mele. Iisus al meu este, dacă nu vesel din cale afară, atunci creativ ca un reactiv din alambicul în care fierbe în lacrimă de râs și plâns chiar piatra filozofală”.
“Nu am lucruri extraordinare de spus lumii”, spune scriitoarea, în scrisoarea “Iisus din podul bisericii”. ..”Acum spun: sunt ca Iisus din podul bisericii!”… “Iisus al meu este chiar în clipa asta singur în bezna din turnul bisericii unui sat din Transilvania mea cea forfecată de istorie nedreaptă. Stă în sicriul rece cu giulgiul murdar pe obrazu-i strivit de tabla acoperișului, mă așteaptă, poate chiar de Paști, să-L scot la Oameni, să-l aduc în Biserică”.
Aici începe, după părerea mea, evanghelia după Melania Cuc. Scriitoarea a fost, și este, martora vie a vieții lui Iisus. Nu a vieții lui Iisus din Evanghelie. A vieții lui Iisus din evanghelia vieții ei. Nescrise încă. Păstrată în sufletul scriitoarei cu bucurie, și cu durere. Așa cum Evanghelia a cunoscut “timpul trăirii”, și “timpul mărturisirii”, scriitoarea a trăit, și a ajuns la vremea mărturisirii.“Am primit botezul de la un preot greco-catolic, dar am crescut în Biserica Ortodoxă, învățată fiind, și seara, și dimineața, că avem un singur și bun Dumnezeu și pe care nu-L putem, nu avem dreptul să-L hărtănim între noi, oamenii, după canonite și neînțelese eresuri”.
Evanghelia Melaniei Cuc începe cu descoperirea actului personal de botez, a actelor care atestau decesul, “dar mai ales, apartenența la comunitate, la sat, a bunicului și tatălui nostru”, și cu descoperirea unei Evanghelii, pe care acei oameni, “țăranii aceia cu stare în sat”, “străbunicii mei dinspre mamă, la anul 1904”, au dăruit-o bisericii românești dintr-un sat transilvan de câmpie.”Totul se potrivea mănușă, dar…mă simțeam un pic vinovată, ca și cum cartea aceea sfântă ar fi trebuit desfăcută pagină, cu pagină și împărțită tuturor urmașilor lui Mihailă și ai Anicăi, străbunii pe care eu nu-i cunoșteam decât din ce-mi povestise, demult, o oarecare mătușă”. …”În micul cimitir din jurul bisericii mele, tocmai se culegeau fructele ce urmau a fi fermentate, distilate în țuică de 40 grade. Se băteau bine de tot crengile pomului plantat și altoit de bunicul, acolo, la căpătâiul mormintelor părinților lui, străbunicii mei, perechea de țărani ce donase Evanghelia, cartea care-i costase sigur, pe vremea Împăratului, prețul unei perechi de boi, plus trei măji de nutrețuri”… În atmosfera bisericii și a cimitirului “m-aș fi spovedit, împărtășit, dar nu era preot la altar să-mi slujească”… “Am urcat fără să mă mișc, am urcat mai întâi cu gândul, apoi cu pasul foarte mic toate treptele înguste, înșurubate în chingi de stejar vechi, spre cer, spre clopotniță… Am văzut sicriul întreg. Nu. Am văzut de-a dreptul chipul Lui, mai întâi. Iisus mi se arătase mie, uneia nu prea credincioase din fire! Îmi cerea fără gesturi să-l scot dintre păianjeni și să-l mărturisesc de acum încolo la orice pas. Nu am făcut-o. De ce m-aș fi băgat unde nu-mi era locul? A trecut încă o toamnă roasă de melancolie și o iarnă viforoasă peste catapeteasma Bisericii mele. Iisus este tot acolo și mă așteaptă sigur. Uneori îl visez plângând. “
În scrisoarea “Iisus cel bătut în cuie de cositor”, poposim în casa bunicilor scriitoarei. “Iisus era între noi, la locul lui, pentru a ne privi cum păcătuim în neștire și a ne ierta mai apoi cu o înțelegere aproape lumească, neieșindu-și niciodată din fire. Uneori, credeam că trăgea cu urechea la ce se vorbea în șoaptă, prin casă. Când ne certam din te miri ce, era întotdeauna gata să sară din cuie, dar se abținea, zâmbea trist și știam că trebuie să ne împăcăm, să ne iertam între noi.”…”Bărbați și femei, profesori cu diplome universitare sau numai țărani cu șapte clase, ai mei, toți I se rugau Lui și seara și dimineața. Cei mai mulți îi pretindeau de la obraz bani în pungă, apoi, sănătate, să le ocolească grindina postata de cucuruz, să nu vină bruma primăvara târziu, și nici toamna devreme…Spre deosebire de cei tineri, vârstnicii Il și lăudau și-I promiteau posturi lungi – știau cum să-L ia cu frumosul când vedeau că ceva nu merge cum i-ar fi rostul. De la mic la mare, L-ar fi exploatat la sânge de-ar fi aflat cum, dar nici unul dintre ei nu îndrăznea să și-L ia de prieten, nu-I vorbea privindu-L în ochi, nu I se destăinuia de la egal la egal.”
În scrisoarea “Iisus din grădina Sfintei Sofii”, “Iisus al meu circulă prin lumea largă fără bilet de voie, fără indicatoare de circulație, merge la pas pe străzile cu pavajul spulberat de pikamerele comunitare, printre trupurile noastre înghețate de teamă pentru felia de pâine de mâine și nu pentru sufletul care a prins leucemie, se stinge sub drog ca-n beție”.
La vreme de secetă, fiecare țăran își comanda un Iisus confecționat din tablă.(“Iisus care nu a ajuns niciodată pe cruce”). “Nu eram singurii din vale care alergam, comandam și-i dam arvună tinichigiului sticla plină cu țuică de prună, pentru câte un Iisus mai altcum decât cel al vecinului.”Vezi, să fie Unu’ cu părul galben ca spicul, să-I picuri vopsea din ai’ de nu se ia când va ploua! Și spinii din coroană să fie din rug, nu din agâț ori măr pădureț, de care cresc pe marginea drumului! Să nu fie nici prea mare nici prea mic la chip, da’ lat în umeri și cu ochi neapărat privind la noi, spre pământ. Io, așa cred că o fost Iisus răstignit! D’apoi cum? Să-i faci și păsările-n culori moi, ca-n Rai, nu ca aici, pe la noi. Cleștii, ciocanul, să fie mici-mici…da’slova să fie de un deșt’, s-arate limpede, clară, de tăt orbu’ să poată citi:Iisus Nazarineanu Regele Iudeilor. Meștere, vreau să fie așa: bărbat fain ca mine și… ca dumneata.” Așa se ruga tata de tinichigiu, un evreu sadea, care tăcea și-l croia pe Iisus după chipul și asemănarea sa.” Aceasta scrisoare cuprinde ființa tatălui Melaniei. Momentele agoniei paterne. Clipa morții lui. Sunt pagini cutremuratoare, pe care nu am dreptul să le fragmentez, și expediez în câteva citate. Citindu-le, mi-au fost mai aproape de suflet decât sfârșitul lui Jean Valjean, din “Mizerabilii” lui Victor Hugo. “Tata nu a fost un Iisus, dar s-a dus cu capul sus, pe crucea personală”.
În “Mireasă pentru Iisus”, este rândul mătușii Melaniei să trăiască prin cuvintele autoarei, și să moară. “Se numea Maria, acasă, și Marta, la Mănăstirea de la Blaj, de unde, după trecerea Bisericii Greco-catolice la cea Ortodoxă,a fost expediată în civilie fără să i se recomande pe ce cărări să apuce. Ea și-a ținut viata tot în asceză. Avea grijă și de mine, când ai mei plecau la muncă, la târg, la vreo nuntă sau la balul strugurilor. Ea, cred, m-a învățat toate rugăciunile și datele sărbătorilor creștine, numele îngerilor și de ce și de unde vine bunătatea la oameni, sau că lenea e perina diavolului. Tot călugărița i-a dat numele de Cecilia, nume de sfântă, păpușii mele din cârpe, ba i-a și cusut cu mâinile ei palide ochi și gură cu ibrișin vopsit în coji de ceapă uscată. Avea nu știu ce mătușa asta, care atrăgea toți copiii la ea în ogradă, tot țânci unu și unu pe care sigur și i-ar fi dorit să-i fi avut prin rodul pântecelui ei de femeie și nu doar din milă creștină”… “Văzusem iepele cum fată, cum ies puii din găoace și mi se părea simplu, firesc, dar cum se face un copil era mult mai complicat de explicat, cel puțin, așa mă lăsau să înțeleg toți, obligându-mă să-mi pun la lucru imaginația. Și ea, imaginația, lucra nu glumă, ba se mai și întrecea cu măsura.Tot mătușa, călugărița, mi-a fost salvarea. De la Iisus vin copiii, de acolo, de Sus!, mi-a zis și mi-a arătat icoana de care nu se despărțea numai când mergea cu mâncare la câte un bolnav, sau să se roage la una din cele trei biserici din sat, fără să aleagă între ortodocși, romano-catolici, sau luterani”. Pe Iisus, mătușa “L-a iubit și servit. L-a lăudat și slăvit. Într-o vreme pentru El ar fi și murit. L-a așteptat o viață să i se arate, să preia El din grijile ei pentru alții, măcar pe jumătate. Îl ruga, îl implora, i se jelea dar… El n-o auzea de parcă s-ar fi zăvorât singur cuc într-o stea. Numai eu L-am vazut pe Iisus în casă la ea.”
În scrisoarea “Icoane pe sticlă”, Melania pictează cu cuvântul o icoană a Sfintei Treimi, și una a Nașterii din Bethleem. “Iisus mă privește, mă recunoaște, îmi zâmbeste, se prinde de degetul meu cu toată puterea de care e în stare un nou născut de numai câteva ore. Și eu îl recunosc de copil după gropița din obraz, după ochi, după nas, după firul de lapte cald ce i se scurge în haine, pe lângă obraz.”
Despre “Fratele meu adolescentul”, Melania scrie: “Pe fratele meu adolescentul îl revăd mereu singur. Orfan și încă nedezmeticit în lumea care îl îndeamna, îl învăța, îl obliga să facă doar bani. El e un schivnic, e și un golan… un gen de adunătură de chei care se potrivesc și nu se potrivesc unde vrei”. Fratele, orfan, a murit tânăr. “Am deschis ochii, nu m-am aventurat și nu m-am temut, am privit drept în sus, după Iisus. Apoi, în jos, după fratele meu care a fost. Dar numai Piatra mai era la loculșstiut, singură, fără frate, și fără Iisus.”
În “Sus, între Iisus și o pasăre a furtunii”, Melania povestește momentele prăbușirii unui avion în care era călătoare. “Atunci, l-am revăzut pe Iisus al meu, zbucnind ca un crin nu din Cer, nici din carlingă, ci din chiar crucea de pe pieptul cardinalului de la Vatican. Iisus părăsise, pentru noi, tihna și aurul, pietrele scumpe…și se angajase voluntar în Serviciul Vieții. Nu ne alegea după botez sau sprânceană, ne salva pe toți: creștini, musulmani, brahmani… ca și cum toți am fi fost doar pești aruncați în aceeași oală”… “Toți eram egali dinaintea lui Iisus, deși… nu toți Îl și iubeam sau înțelegeam îndeajuns”.
Povestiri și amintiri de o frumusete și înțelepciune stranie abundă și în “Rugăciuni din Vremea trasului poverii”. “Când s-a cedat Ardealul de Nord, fratele mamei, avocatul, a fost silit de noile autorități să se refugieze în Þară în mai puțin de 12 ore. S-a lăsat cerul pe pământ dintr-o dată și jalea rupea din ei toți frimituri mici, mici de hrană”. Bunicul și-a trecut nora și nepotul în căruță, pe ploaie, peste granițe. “Nu se ruga cu supușenie, se certa ca-ntre vecini cu El, cu Dumnezeul care nu voia să-l ajute la greu. Nu-ț’ pasă de rumân! I-a strigat, arătând cu pumnul spre cer, mai înainte de-a se opri cu cai și căruță la primul făgădău”… “În drumul acela greu l-a recunoscut pe Dumnezeu, da n-a căzut, nu s-a prăbușit ca lovit la pământ; ba, chiar, țărănește, a profitat, I s-a plâns și jelit zicându-I cum că , drumul Vieții-i era prea alandala podit, că el, Simion Ersen, nu mai putea da din coate, lupta de unul singur pentru familie, pentru Þară și pentru Dreptate. Dacă eu pot, și tu poți! Așa i-a vorbit Iisus, de la egal la egal, ca între cărăuși. Apoi l-a bătut pe umăr în loc de rămas bun. S-a ridicat ca un abur, s-a dus cu tot cu povara păcatului spus.”
Scrisoarea “Iisus de la Dunăre” ne prezintă o lipoveancă care , neajungând la Iisus, din tot păcatul ei, și sărăcia ei, îi ține o candelă aprinsă omului ei dispărut, Cocor, un paria. “În colțul casei sale, candela arde și ziua, și noaptea sub crucea fără Iisus. Fitilul luminează chiar dacă Stana nu i-a mai turnat strop de untdelemn, din ziua în care a fost chemată-n oraș să-l recunoasca pe Cocor al ei, într-un veșmânt adus de Dunăre la mal, dar… fără cadavru. Stana l-a găsit pe Iisus al ei”.

Am admirat în toate scrisorile Melaniei bogăția lexicală. Poezia prozei. Și am spart, cu inima strânsă, citate din întregul scrisorilor, pentru a oferi cititorului doar o palidă, foarte palidă imagine a sincerității, naturaleții, poeziei, tragediei, umorului, și tinereții fără bătrânețe a evangheliei scriitoarei.
Pe o lume modernă, în care “Evanghelia după Iuda”, ca și “Codul lui da Vinci”, cunosc o publicitate enormă în mass-media - publicitate care se sprijină pe o investiție financiară masivă în animatori, rețele de distribuție, prezentatori, regizori - și un număr record de cititori, evanghelia după Melania Cuc se naște din memoria unei trăitoare cu viața, mărturisitoare cu sufletul, și investitoare din truda fiecărei zile, a lui Iisus. Micul cioban Darius îl întâlnește pe gigantul Goliat, pe câmpul de luptă, având ca piatră, în mână, o fărâmă de suflet.
“Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte/ Decât un nume, adunat pe-o carte/ În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei, până la tine/ Prin râpi și gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci/ Și care, tânăr, să le urci, te-așteaptă/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă…” , spunea, în poezia “Testament”, Tudor Arghezi. Evanghelia după Melania Cuc, sau Testamentul Melaniei Cuc, nu mai este “Iisus din podul bisericii”. Scriitoarea l-a adus la oameni, l-a mărturisit semenilor, cu poetică sinceritate, l-a adus în Biserică. De aici încolo, cei care “au urechi de auzit”, vor ști unde să îl caute. Pentru că părintele Cleopa Ilie, unul din marii, și ultimii, duhovnici și inimi de căpătâi ale uneia una, apostolească, și sobornicească Biserică Ortodoxă Română spunea ( citez din memorie): “În vremurile din urmă, oamenii vor fi mânați cu turmele, cu turmele, în iad, de “buni sfătuitori” precum neștiința, nepăsarea, și lenea.” Să nu uităm că, luptând împotriva acestor înșelători, primul izvor de știință, de suflet, și de hărnicie, prima Școală Românească, a fost înființată de Biserica noastra, Ortodoxă, Română, în Șcheii Brașovului. Acolo unde, deschizând o poartă de lemn, mergi pe o alee de piatră, și ajungi sub un tei, sub care filozofează ades îngerii lui Mihai Eminescu, Nicolae Titulescu, și Ilie Cleopa…

Volumul “Iisus din podul bisericii” al doamnei Melania Cuc, membră a Uniunii Scriitorilor din România, membră a Asociației Scriitorilor Creștini din Romania, membră a Asociației Ziariștilor din România, redactor la revista Agero din Stuttgart, cuprinde 109 pagini și a apărut în anul 2006, la Editura Limes, din Cluj-Napoca. Doamna Melania Cuc a mai publicat: “Peisaj lăuntric” , “Dincolo de jertfă și iubire” ( poeme), “Fructul oprit”, “Impozit pe dragoste”, “Cinând cu Dracula” (romane ), “Tablete contra disperării”, “Galaxii paralele”, “www.rebel.2004.ro”, Șotron ( tablete-șotron), “Destin” ( proză biografică), “Biografia unui miracol” ( proză monografică), “Vine Moș Crăciun!” ( poezie pentru copii), “Căsuța cu povești” (versuri și povești pentru copii), “Versuri scrise pe zăpadă” ( poezie pentru copii).
“Iisus din podul bisericii” este o carte-pledoarie pentru aducerea aminte a rădăcinilor, pentru credință și iubire, este cartea care aduce aminte cititorului îndemnul lui Iisus Hristos: “Îndrăzniți! Eu am biruit Lumea!”

14-17 februarie 2007

Craiova