„Oglinzile lui Diogene”


Recenzie la volumul de versuri „Oglinzile din Chicago”
ale profesorului și domnului Barbu Marian



Să citești, nu este deloc ușor în ziua de azi. Este mai ușor să conduci Lumea.

Dar să mai și spui și altuia impresiile tale asupra unei lecturi, este greu de tot..
Pe de altă parte, a spune omului modern că ai citit „Oglinzile din Chicago”, volumul de poezie al domnului profesor doctor Barbu Marian, înseamnă să îți asumi, inevitabil, riscul de a fi întrebat: „How much?”, adică, „Cât?”, cât ai primit ca să îl citești, sau cât te-a costat ca să îl citești – sau riscul de a fi sfătuit să te ocupi cu o afacere, un „bussines”,din care ies....bani, nicidecum cunoaștere - sau de a fi rugat să găsești interlocutorului un loc de muncă. Niciodată parcă, precum în ziua de azi, când cuvântul scris cu înțelepciune sau vorbit, valorează aproape nimic, și este scris, așa cum este și apreciat, adică, gratuit, pilda înmulțirii talanților nu mi s-a părut mai ... pragmatică. Dacă regele Solomon - cel căruia Dumnezeul biblic i-a oferit îndeplinirea unei dorințe, și el a cerut doar înțelepciune, ca să poata să judece oamenii și neamurile pe care le avea în stăpânire - ar fi trăit în timpurile moderne, și nu ar fi avut un „job”, pe lângă cel de înțelept, mă tem nu numai că nu i-ar fi cerut nimeni părerea, dar nu i-ar fi dat nici un talant, sau măcar un siclu.
Dar, vorba poetei indiene Venkateswara Rao, adeptă a curentului Paradoxist, (Înțelepciune) „Cunoașterea/ Iată ce nu cunoaștem...”, să ne apropiem, mai departe...
Cu „Oglinzile...” profesorului de limba română, romancierului, criticului, poetului, eseistului, prozatorului, mentorului, dascălului, și așa mai departe, dar nu în cele din urmă nemembrului Academiei Române, ceea ce ne miră – cu oglinzile domnului Barbu Marian, nu în față, ci în profil, în ureche - căci numai o ureche trebuie să fii, pentru a asculta tot ceea ce îți șopteste pana profesorului Barbu, ajuns la vârsta contemplației dăruite – ne asumăm riscul de a ne oferi timpanul vecinilor de iarbă. Pentru că „peste mormintele noastre va crește iarba” – spunea poetul american Walt Whitmann.
„Iar de s-o-ntâmpla ca tonul/ Ori măsura să nu-ți placă/ Vom întoarce patefonul/ Și vom pune altă placă ...” spunea Topârceanu. Eu, nu voi pune altă placă. De la o vârstă, schimbarea plăcii devine nu numai costisitoare. Ci și plictisitoare.
Să începem, dar nu cu prima pagină a volumului, ci cu coperțile. Au și ele poezia lor. Pe coperta față, noaptea, un grup compact de zgârie-nori, iradiind lumini pe un promontoriu (zona Downtown din Chicago). Pe coperta spate, ziua, nimeni altul decât autorul volumului, pe o câmpie de zăpadă, odihnindu-și mâna dreaptă, și privirea, pe ramura unui pom înfrunzit în plină iarnă.(Alqonquin, Chicago) Poetul, cu părul alb, îmi pare a fi un om grijuliu, interesat de soarta pomului cunoașterii binelui și a răului. Va rodi? Iarna!? Nu va mai rodi? „Domnilor studenți din aula Megalopolisului, de la această catedră, a oglinzilor, vă expun, în detaliu, sortimentele de fructe ale pomului cunoașterii binelui și a răului, pentru care v-am oferit mâinile și mințile noastre ca proptele...Am știut că mâncatul lor este interzis... dar am gustat din paradis... am fost și noi, oameni...Nu poți face un vers fără o frimitură de fruct, dar un zgârie-nori... Sau un copil...Atât ne-am priceput... să vă oblojim un pom. Din păcate, finit... Ne vom retrage în curând, în cuvânt, nu înainte de a vă dori o poftă mai bună!” Discursul s-a ținut, în imaginație, pe muzica „Anotimpurilor” lui Vivaldi.
Din respect pentru intențiile autorului, indiferent de timpanul studentului, iată ce ne scrie pe ultima copertă poetul: „Trăind ceva timp în zona megalopolisului Chicago (U.S.A.), am constatat pe viu cum poezia americană are altă turnură ideatică și mai ales forme stilistice mult diferite de cele ale europenilor. Evaluările realizate oficial de critica literară, de o parte și de alta, m-au îndemnat să văd din interior cum limba română poate întreprinde comunicări pe măsură. De aici, o primă explicație a titlului și a componentelor adiacente acestuia.”
Impresii de rafinat pelerin, detalii enciclopedice, fulguiri prin culturile lumii, paradoxuri demascate, aluzii subtile, contopindu-se în peisajul american nu numai lingvistic, ci și sufletesc, withmanian, uneori, alteori, amintind de Poe, și toate aceste impresii de lectură, impregnând volumul, nu de la poem, la poem, ci în fiecare poezie, într-o odă a bucuriei vieții bethoveniană, a vieții, cu toată sfâșietoarea ei fulguire; poetul colindă biblioteci, bivuacuri, gări, basement-uri, păduri, dicționare, e-mail-uri, meridiane, culturi, locuințe, lacuri, dealuri, iubiri, antichități, mari literaturi, curente, ziare, istorie, anotimpuri, familii și oameni, politici, biserici, mass-media, sentimente, ei bine, peste tot, materia poemelor profesorului Barbu este spiritul. Spiritul analizează, remarcă, compară, observă, comunică, sintetizează, punctează, polemizează, citește, fixează, așează, compune, propune. (Acri de vânzare – „Timp de două luni a stat înfipt bățos/ Un panou trapezoidal – „vând zece acri de pământ. / Sunt la telefonul xxxxxy. După amurgul Soarelui” În locul panoului, în primăvară, răsărise o clădire cu două nivele. „Pe frontispiciul căreia am citit: Academia de Muzică și Dans.” Bizar: academia înseamnă „- carte, liniște, studiu, verdeață/ Nimic din toate astea!/ Totuși înăuntru – pianul răsună în acordurile / Unei săli căptușite cu plută, cu aer condiționat./ Module și calculatoare pentru învățăcei - / Ultima generație a descoperirilor japoneze. Iar dansul.../ Mi l-am explicat singur/ Într-o gimnastică de deșert a gândirii./ Câți acri să se fi identificat în viziunea mea?”).În „Amintiri nejugulate”, adevărurile decopertate sunt dureroase: un Chuck întors din Vietnam, un negustor, și scriitorul, la aceeași masă, stau la taclale la un pahar de scotch. Concluzia? „O singură idee am reținut/ Cei doi erau prieteni de demult/Unul fusese în război și s-a întors/ Celălalt și-a înmulțit dolarii cu folos./ Nu toți americanii pot fi militari/ Dar nici aceștia nu trăiesc fără dolari.” O idee am reținut și eu: în toată istoria omenirii, nu s-a purtat un singur război, măcar, pentru a câștiga înțelepciune. Cu excepția războaielor cu sinele.
În „Apa din pădure” am reținut o imagine care realizează o rară osmoză între lumea necuvântătoare a plantelor și greierii civiilizației: „florile din lac și de la marginea lui/... dau bip de înfrățire și de luminare”. În „Băiatul cu chitara”, un muzicant din piețe, parcuri, străzi, margini de apă, gări sau poduri, scoate „steaguri de cuvinte/ trăiește pe planeta lui de cântece și vis/ Nopți și zi sunt părți din timp/ Tăiate doar pentru el, cumva dinadins”; „Mă uit la trecătorii plini de mișcare/ Că au gânduri abătute, care-ncotro/ Mai scot câte-un dolar și în pălăria mare/ Îl azvârl ca pe un mesaj de bolero”. Pentru poet, muzicantul cerșetor este „trimisul veacului/ să dea dezordinii un cerc și un nume/”, are o „viață de-mpărat”, în „universul pe care și l-a asumat/ „transformă-n evantai a lumii clipă stearpă”. În „Broderii cu tei”, „În Evanton bogații preferă aerul condiționat/ Copacii sunt ornamentali/Pentru ceai se cumpără totul/ mai bine, ceaiul englezesc”, în Evanton „grija față de om, spun toate companiile”, așa că nu poți sta pe terasa cu tei care au dat devreme în floare, sau să culegi o floare de tei „când nectarul ei rămâne otrăvitor/ toate reclamele asta spun”. Mai înțelepte decât oamenii consumului, septici , „albine, viespi și muște/ se lăfăie în deliciul ascuns al teiului/ otrăvindu-se de plăcere, de viață, de zbor”, otrăvindu-l cu beatitudine și pe poet, care își împrumută gândurile, și recunoscător, mulțumește tuturor „Ce broderii au gândurile locuitorilor din Evanton!” . „Urăsc pe cei ce nu mai cred în cai/ Trecuți demult în amintire și mașini/ ba în avioane, trenuri și vapoare/ Caii sunt, fără fast, o gardă de onoare” – scrie poetul în „Caii, săgeți ale lunii”. Cu adevărat, înțelepciunea oamenilor de a face din cai „fantasme azi, lăsate în cuvinte izolate”, costă planeta 75 de milioane de barili de petrol arși pe zi. Un sfert din această cantitate este folosită în SUA. Folosind legea inducției matematice, mâine, a n-a zi, se vor arde, de exemplu, 75 de milioane de barili de apă pe zi. P(n) fiind adevărată, P(n+1) este evidentă, orice planetă din univers, va fi secătuită de resursele energetice într-un număr oarecare de zile, de o prea înțeleaptă omenire, dacă a fi înțelept înseamnă să nu mai lași nimic după tine.”După noi, potopul!”. Să fie acesta motivul pentru care poetul compară calul cu „săgeata lumii însăși/trimisă spre pământ ca o osândă?” Întrebați-l!
„Nu mai există cei ce vazură bizonii!” spunea un poet american. Și totuși, urmașii lor există. Iată-i în „Călătorie”, „apași năuci privind prin geamurile securit/ la turmele de animale pierdute sub beton/... Toate s-au dus sub roțile de tren/ Doar punctul dintr-un spațiu/ Al tuturor cuvintelor rostite le mai indică locul”; „În gara din Chicago, apașii nu au somn/ Aleargă în trenul ce duce spre O’Hare/ Bezmetic, neîntrezărind nimic”, literele primăverii care le mai oferă un veac de viață „călătoresc cu ei până la mecanicul de tren/ Aici, stupoare! Omul lipsește/ Fantoma de apași și-ar fi dorit o soră/ Când colo, un computer, august 2006.” Se spune că omenirea ar fi construit un superordinator capabil să răspundă la orice întrebare: Inventatorii lui l-au întrebat: „Dumnezeu există?” Răspunsul a fost: „Acum, există!” Și noi, poeții, care credeam că s-a jertfit pentru iertarea celor mai carnivore flori de pe lume!
„Călătorind pe la vecini”, la universitatea din Kenosha, poetul este interesat „dacă Tracy Spencer/ le-a lăsat vreo moștenire ca om al locului/ Ori i-a învățat pe careva să vadă cerul și altfel” ; „până una-alta, discuția a alunecat/spre pescuitul din zona Racine –/ fericire sportivă pentru toți amatorii cu acte/”; „toată zona este agricolă”; „atunci am înțeles că din Chicago-ul meu fals altruist/ Vine puțină lume spre acrii de pământ/s-ar clătina în așteptarea anotimupurilor”. Sau lumea nu ar ști cum se utilizează noul produs comercial „Bătrânul și marea”?
„Noaptea a căzut ca o targă bolnavă”, peste fetițele și băieții cu chibrituri, din „Căutări silnice”. Copii ai strazii din Buffalo Grove care caută păstrăvi, ca să-i mănânce de vii, ca să fie furați de alți copii ai străzii, ca să doarmă pe pietre, „udându-și mâinile/ în apele liniștite ale râului”. Să revenim în fața ordinatoarelor cu care ne proiectăm noi mese, nu înainte de a ne spăla pe mâini.
Confesiv, introspectiv, în „Căutătoare întrebări”: „Când nu erai tu, Fecioară/ Cine te-nlocuia?”, „domestice plante mai cere iubirea ta/ ca liniștea din casă să fie protejată/ De astrele înghețate, de viața mea mereu ruinată”. Sa fie poetul nu în fața unei oglinzi, ci în fața unei icoane?
Chicago este un paradis al Thaliei, consemnat în „Copin la Chicago”: „Mofturile europenilor – Poate și ale altora, de pe alte continente – Că duritatea afișată a americanilor/ Îi scutește de cultură/ Ei bine, nu!”; „Am numărat în Yellow Pages 120 de prezențe teatrale/ Eram în căutarea poeziei intr-unele dintre acestea/ Am găsit Chopin Theatre!”; „Grija americanului pentru Chopin! Dar pentru inegalabilul și eternul Shakespeare?/ Și nu numai!/ Pentru toți este un teatru la Chicago”.
Interesantă prin concluzie „Marinarul din Bahai”: „Cu nouă Messengers of God –/ Abraham, Krishna, Zoroastru, Buddha, Christos, Muhammad, The Bab, Baha u’llah/ Biserica împăcării religiilor/ Biserica universală -/ Tronează emblematic în Chicago/ Ca floarea de nufăr pe lacul lumii/ Liniște nobilă ca a unui snob/Orbit de adevărul religiilor”; între atâtea religii, „pe un promontoriu al megalopolisului/ marinarul din Bahai mi-a apărut / ca omul universaliilor./ Să ne rugăm când avem/ O nouă renaștere prin democrația Bisericii”. Am receptat marinarul ca un căutator în univers al lui Dumnezeu. Rugăciunea la timpul unei renașteri prin democrația Bisericii este vitală pentru omenire, dacă mergem cu gândul la povestea celor 33 de șoricei: „33 de șoricei locuiau pe o planetă (Univers) de cașcaval./ „Să mărim consumul!” a spus unul./ „Ce bine!” au răpuns ceilalți 32 de pofticioși/ „Să supunem în mod democratic la vot!”/ Și au mâncat tot...”

Să fi luat Mircea Eliade, odată cu moartea lui Culianu, drumul deșertului? („Mircea Eliade și frenezia științei”). Căci pe „vaporul de agrement/ ce aluneca albit de bucuriile călătorilor cu bani”, sau la o „locație a Universității din Chicago” – întrebând de Eliade - „cum n-am primit nici un răspuns acolo, tot așa era și aici”. Doar nemții i-au spus cu exaltare „La mulți ani!” la 75 de ani, italienii și francezii l-au crucificat, românii l-au îndumnezeit, iar poetul a degustat „exotismul literaturii lui Eliade/ Ca și profunzimea dezbaterilor sale din Istoria Religiilor”; „să te golești de tine, pentru a-l întâlni pe Dumnezeu/ Iar atunci când El nu ți se arată, iartă-i pe ceilalți/ Numai atunci glasul rațiunii va intra în extazul viziunii!”
Un poem edificator pentru exercițiile zilnice ale poetului, pentru zbaterea lui, pentru oglinzile lui Diogene, căci Diogene a fost un bâlbâit, care a devenit un înțelept, și un orator - deci, scriitor în mințile și inimile semenilor - luând pietre în gură, și vorbind de unul singur, închis într-un butoi, este „Nu faci minuni de unul singur”: „Nu uita că ești om. Apoi.../La acest apoi, lumina zilei parcă mă ademenea/ Þipând în ureche – Cunoaște-te pe tine însuți!” O altă lumină, se spune, ar fi întrebat: „Ce ai făcut azi pentru oameni? Ce ai făcut pentru mine?”
Care să fie „Nu numai o simpla necesitate” a unei civilizații? „Nu ne naștem decât odată. Pe când de murit.../ Civilizația modernă ne prezintă mai multe modalități/ Nu numai în timp, ci și în spațiu./ Războaiele sunt o necesitate a civilizației” afirma un parlamentar britanic. „Scriitorul din Oak-Park-ul lui Hemingway/ Ar fi adăugat consternat-/ Doar cultura este o necesitate a civilizației!”
Cutremurător poemul „Pământ pentru tine”, prin sinceritate, metaforă, și concluzii: „Pământul mi-a vorbit:/ - Vezi, eu am renăscut./ În fiecare primăvară, mi-ajut prietenii-/ Mestecenii, florile, iarba./ Dar tu, tu, ce faci?/ Aștepți să treacă timpul peste tine?! Eu îl strâng în cercuri, în culori./ Aici, la Chicago, fără poruncă de om/ Frații mei izbucnesc prin asfalt uneori.”. Ironic, autoironic, în „Plutind în derivă”, din care reproduc numai concluzia jocului de cuvinte: „-Domnule Oak Lawn, noi țărm, restul, apă!”

Citind „Preferințe de ultima oră”, „Pragul de frumusețe al femeii”, „poet american”, „Recrutați pentru film”, m-am întrebat: Cât costă oare, nemișcarea, sau contemplarea, în America? Și nu numai?
În „Românii din Chicago”, în fața oglinzilor se opresc cei de aceeași matrice: „O brumă de-adevăr să recunoaștem:/ Românii de pământ au fost legați,/ Nicicum de piatră, spitale-n care naștem,/De adunări în care nu mai suntem frați./ Aici o glie este – cea străbună, / Vatră de foc continuu și de pâine,/ Miracolul ființei ne este satul-mumă,/ La care ne-ntoarcem și izvorâm spre mâine.”.
O radiografie a „zeilor” americani o realizează poetul în „Rugămintea din urmă” : „În interiorul țării, americanii nu cred în zei/ dar când vine vorba de frontiere, ei îi adoră/ Li se-nchină ca în fața petrolului, aerului și apelor. Cei trei magi călătoresc dincolo de hotare/ Având o stea inventată de ei. Constituția din 1787.; ”ei sunt soldați antrenați ai cerurilor/ pământul le-a rămas doar ca spațiu de execuție/ Peste tot mișcare, zeii din ape au calendarul lor de înec./ Trăind între oceane, nu mai văd plânsul mărilor/ .../Pârâurile sunt pentru decorul naturii/ Iar lacurile sunt vase de argint/ Pentru vocile vapoarelor, ale bărcilor,/.Pentru ceața dorită de oameni/ Ca să nu-și vadă bogăția agonisită/ Sau statutul de locuitori ai planetei. / Când bat clopotele-n America/ Zeii dintre oceane se binecuvântează în diversele religii/ Iar eu mă claustrez și, vorba lui T.S. Eliot, rostesc: / „Învață-ne să ne-ngrijorăm”, Doamne!”
Zeii americani merită și un zeu conducător; un corb. „Un corb independent”, revenit din Iraq, din Tikrit si Bagdad, „singur, solemn, ca o povață oficială”, a suniților, șiitilor, și fluviilor Tigru și Eufrat, „apa acestora s-a înnegrit de sânge/ Corbii nu mai au apă limpede de băut/ Prea multe leșuri putrezesc sub soarele de iulie/ La 45 grade C, carnea omului mort putrezește gustul”, corbul „se dădea în vânt că strămoșii lui/ datează din perioada vechiului Babilon/ Că armatele americane și aliații lor/ Au impus un Nou Babilon/ Iar el, ambasadorul poștaș a venit/ Pentru odihnă/.../ Corbul zboară cu FedEx-ul globului.”
În „Zâmbetul fericirii”, poetul ne mai ofera o femeie, în oglindă: „Se numea Aurora. Era agent imobiliar./ Iute ca o viespe. Alerga mereu. Avea două celulare/ Punea afișe, panouri.Scria note informaționale/La vecini, precizându-le realizările ei/ Gândurile de mâine, binefacerile care o așteptau.” „Iar zâmbetul, gențiană deschisă după ploaie./ Să tot negociezi ca bărbat/ Un așa spațiu imobiliar!”; „Urca nesupravegheată treptele spre Muzeu/ Când, deodată, eu de lângă Lacul Michigan/Am văzut-o aplecată pe ultima platformă/ A clădirii impunatoare./Minunea lui Dumnezeu – a americanilor de fapt!/ Aurora se aplecase să culeagă doi cenți.”

Oglinzile profesorului Barbu Marian sunt oglinzi ale înțelepciunii. Fiecare poezie merită să fie analizată zile și zile. Poeziile seamănă semne de întrebare, pe lumea certitudinilor. Nesuferită a fost profeta Cassandra troienilor. Dacă ar fi scris o carte de poezie, în locul prorocirilor, cartea ar fi rămas necitită. Îmi este teamă că nimeni nu se va privi în oglindă. Ca să vadă ce poate să scrie el însuși, cu egală dragoste, și înțelepciune, și americanilor, și românilor, așa cum a scris profesorul Barbu Marian.

Volumul „Oglinzile din Chicago” ( -aproape poeme – (interpetări libere după realități americane)) a apărut în anul 2006, la editura Sitech, din Craiova. Are 120 de pagini, de o densitate, și dăruire, pilduitoare.

22-23 februarie 2007