Fundația Friedrich Ebert a făcut un studiu a sărăciei în Germania și a constatat că opt la sută din populația țării aparține „stratului de jos”. Alte studii vorbesc chiar de zece la sută. Sondaje sunt și în Germania la ordinea de zi. Ceea ce a dus de data asta la dispute aprinse a fost doar termenul „stratul de jos”. Așa ceva nu există în Germania, s-a supărat ministrul muncii, Franz Müntefering. Prin Unterschicht (stratul de jos) se definesc oameni care cred „că societatea nu mai are nevoie de ei”, scrie DIREKT, broșura de informații pentru funcționarii sindicatului IG Metall. + + + + + + Sigur că politicienilor nu le plac astfel de sondaje, fiindcă poporul îi face răspunzători pentru pentru rezultatele lor negative. Și în Germania este la fel ca peste tot în lumea democratică: după alegeri este întotdeauna și înainte de alegeri.

Două nume sonore ale literaturii germane și-au sărbătorit la 1 noiembrie 2006 ziua de naștere. Romancierul și eseistul Günter de Bruyn a îndeplinit vârsta de 80 de ani. Critica literară îl consideră ca pe unul din cei mai importanți scriitori din fosta RDG. Pentru serbarea organizată în cinstea lui își anunțase venirea la Frankfurt pe Oder, unde trăiește acum de Bruyn, și cancelarul german, doamna Angela Merkel. // Cu cinci ani mai în vârstă este poeta austriacă Ilse Aichinger. Ea a făcut parte din renumitul cerc literar „Gruppe 47”. Acolo l-a cunoscut și pe Paul Celan, poetul originar din Cernăuți. Cu un alt membru al cercului, poetul și dramaturgul Günter Eich, s-a căsătorit în anul 1953. Una din propozițiile ei mai des citată este următoarea: „Tot ce se spune sau se scrie este doar rezultatul a ceea ce nu se spune.” Cunoscută este și expresia ei „a aștepta cuvintele”. Această așteptare, spune poeta, ar fi un act creativ. + + + + + + Pentru noi, stresații secolului XXI – care vrem să fim mereu prezenți în prim plan (inclusiv bineînțeles și pe recomandatele de aici) – asta ar putea să fie un îndemn la relaxare, la pauze creative.

La Leipzig s-au întrunit oameni de știință din anturajul mass-mediilor și jurnaliști germani cu colegii lor americani. Au discutat despre situația jurnalismului în Germania. Sondaje recente au arătat că tot mai puțini tineri citesc acasă ziare. Americanii s-au văzut confruntați cu această situație deja în anii 80 ai secolului trecut. Profesorul de jurnalistică din Leipzig, Michael Haller, pledează pentru „mai multă povestire” în ziare. Americanii au pășit și ei pe drumul „jurnalismului narativ”, scrie Marlis Prinzig în ziarul DIE WELT din 24 octombrie.2006. Jurnaliștii ar trebui să învețe din „tehnica romancierilor”. Interesul presei germane pentru ideile colegilor americani a fost însă destul de modest. Multe ziare și-au trimis numai redactorii șefi adjuncți sau simpli reprezentanți fără răspunderi de conducere în redacțiile respective. + + + + + + Ca pentru orice om de rând e dificil și pentru mulți jurnaliști germani să părăsească drumuri bine bătătorite.

Într-unul din ultimele interviuri, date înaintea morții sale, poetul germani de obârșie transilvăneană, Oskar Pastior, a precizat că lirica sa experimentală are legătură și cu „relativa limbicitate multiplă” (Mehrsprachigkeit) cu care a crescut în Transilvania. „Pe lângă limba maternă am gândit și în limbile celelalte. Ce aud românii sau ungurii sau ideologii – ăștia sunt o specie aparte de oameni – din ceea ce spun eu?” + + + + + + Un ultim omagiu adus țărânii natale.

„Zorn und Zeit (Mânie și timp) se numește ultima carte a filozofului Peter Sloterdijk. DIE WELT de ieri a publicat o recenzie amănunțită a acestui „eseu mare”. Filozoful lucrează aici mult cu termenul „timotic” (germ.: thymotisch). Recenzentul Volker Gerhardt explică: „Timos este, raportat la firea și puterea de viață, integralul tuturor impulsurilor de acțiune în care se unesc toate instinctele (din burtă) și recunoașterile concentrate (în cap), generând o faptă îndrăzneață a omului.Timosul grecesc este mai cuprinzător decât mânia germană.” Sloterdijk compară în această carte concentrarea potențialelor de mânie civică cu funcționarea unui institut bancar „în care se depun resentimentele pentru a le ridica cândva cu dobânzi”. Recenzentul însă nu este convins de funcționarea în practică a acestei teorii. „În modul cunoscut se descarcă mânia, astfel economisită, mai degrabă ca o rupere de dig și nu ca o plată în numerar.” + + + + + + Cred că aici recenzentul este mai aproape de adevăr decât filozoful. Abia mânia transformată într-un „timos colectiv” i-a dat lovitura de grație dictaturii comuniste în România.