Marin Preda a fost singurul maestru în viață al lui Cezar Ivănescu. Prozatorul îl iubea pe acesta ca un tată, dar îl asculta ca un fiu.

Am avut privilegiul să stau, într-o perioadă esențială a vieții mele, în preajma celui care, la rândul lui, a stat în preajma lui Marin Preda: poetul Cezar Ivănescu. Am fost, cu alte cuvinte, discipolul celui care a avut un singur maestru în viață. Deci, tot ceea ce știu cu adevărat despre ce a însemnat marele prozator pentru marele poet este un fel de imagine în oglindă, reflectată în altă oglindă: frânturi de gânduri sau întâmplări povestite mie de Cezar Ivănescu, în împrejurări publice sau intime, întâmplări în care modelul Marin Preda apărea pregnant, dominator chiar.
LECÞIA ZEN. Relația lor a fost definitorie pentru modelul perpetuat ulterior de poet către discipolii săi. Și aici nu era vorba de predarea unor lecții de creație, ci de existența unor raporturi speciale, străvechi, pe care societatea modernă le-a pierdut. Þin minte că, la un moment dat, l-am rugat să mă învețe și pe mine câte ceva. Mă refeream la niște închipuite secrete ale poeziei pe care eu, în naivitatea mea de victimă a unei lumi didactice, mă gândeam că ar putea să mi le împărtășească. A început să râdă zgomotos, amuzat ca de o mare gogomănie: “Să te învăț eu? Ce să te învăț? Crezi că pe mine Marin Preda m-a învățat ceva? Eu te pot trimite să-mi cumperi pâine, sau să-mi aduci o cafea, dar nu să te învăț. Poți învăța singur, dacă simți că ai ce. Chiar și din ce-ți spun eu acum poți învăța ceva. Poți?... Dacă nu, îți pierzi timpul degeaba pe lângă mine”… Era o lecție zen pe care, din fericire pentru mine, am înțeles-o.
MOROMETE CEL ADEVÃRAT. De la Cezar Ivănescu am aflat, printre altele, prin 1990, într-o discuție despre “monșer”, că acesta a avut patru soții, nu trei, așa cum scrie în biografiile oficiale. Cu prima n-a fost căsătorit cu acte - era o femeie de la marginea Bucureștiului, la care a locuit Marin Preda atunci când a venit în capitală - , a doua a fost Aurora Cornu, a treia Eta Wexler și a treia Elena, mama celor doi copii ai săi (cu care se afla în divorț, atunci când a murit). Toate patru i-au “furnizat” fragmente de compoziție în realizarea personajelor feminine din “Cel mai iubit dintre pământeni”. Iar pe ansamblu, toate tipologiile umane întâlnite de scriitor în viață se regăsesc în romanele sale.
E lucru știut, de pildă, că prototipul lui Ilie Moromete era tatăl scriitorului, Tudor Călărașu din Siliștea Gumești. Pe mamă o chema Joița Preda. S-au întâlnit venind amândoi din văduvie și nu s-au mai cununat. Tudor avea trei băieți de la prima soție, iar Joița - două fete. Împreună au mai avut o fată și doi băieți. Modelul acestei familii se recunoaște cu ușurință în Moromeții. Cezar Ivănescu mi-a povestit odată o întâmplare - ce pare și ea desprinsă din paginile romanului - pe care i-o povestise Preda: “A venit pe la el, la București, Moromete cel adevărat - taică-său, Tudor. Era într-o iarnă, în timpul războiului și au plecat amândoi să se plimbe prin București. La un moment dat, bătrânul a văzut un grup de țigani bine îmbrăcați, cu pălării și paltoane. Erau niște țigani de mătase. Tudor i-a urmărit cu privirea mult timp, cu un zâmbet mucalit pe față, abia ținându-se să nu râdă în hohote. Apoi s-a întors spre Preda: Auzi, bă, Mărine - zice - , ăștia au impresia că, dacă și-au pus pălării pe cap, nu se mai vede că sunt țigani?”…
PANTOFII GUBAN. O altă întâmplare savuroasă - în care, de data asta, chiar Marin Preda s-a comportat ca un personaj moromețian - s-a consumat la Timișoara. “Eram cu Mery (Maria Ivănescu, soția poetului n.n.) și cu Preda, la o întâlnire cu scriitorii timișoreni - îmi povestea Cezar Ivănescu, prin 1990 - dar cum, în astfel de împrejurări, îți rămâne destul de mult timp la dispoziție, ne-am dus toți trei la fabrica de pantofi Guban, să ne cumpărăm ceva de încălțat, direct de la sursă… Eu și Mery ne-am hotărât repede, dar Marin Preda a probat vreo treizeci de perechi. Stătea, se uita la ei, îi punea în picioare, făcea câțiva pași încălțat… După care îi descălța și lua alții. După vreo două ore, Mery și-a pierdut răbdarea. A prins un moment când Preda tocmai încălțase o pereche care îl cam strângea și-i zice: Haideți domnu’ Preda, că se mai lasă. Sunt de piele, ce naiba!… - Se lasă, doamna Mery, se lasă - i-a răspuns Preda, în timp ce se descheia la șireturi. Dar pe piciorul cui?. După care i-a pus în galantar și a luat altă pereche”.
TATÃ ȘI FIU. Cezar Ivănescu îl iubea pe Marin Preda ca pe un tată. Dar, culmea! - prozatorul îl asculta pe tânărul poet ca un copil. “Deși Marin Preda era de vârsta tatălui meu, în relația asta eu eram prietenul mai bătrân. Toți scriitorii care îl curtau, bâzâind în jurul lui, erau intrigați - și invidioși - de atenția cu care Preda mă asculta și chiar îmi urma sfaturile”.
Afecțiunea lui Cezar Ivănescu față de maestrul său a fost totală, copleșitoare. Poate chiar excesivă. Această afecțiune venea însă dintr-o recunoștință fără margini față de cel care avusese curajul să-l scoată la lumină după șapte ani de interdicție. Căci, din 1968, după ce publicase volumul de debut, “Rod” (eveniment editorial de excepție, întâmpinat cu elogii de Nicolae Manolescu), grație cenzurii, Cezar Ivănescu n-a mai avut dreptul să scoată nicio carte. Până în 1975, când a fost descoperit de Marin Preda, care i-a publicat la Cartea Românească volumul “Rod III”. A fost un gest natural din partea prozatorului, dar care a lăsat urme de neșters în sufletul poetului hăituit de cenzură. Loialitatea și recunoștința lui au fost atât de puternice și de evidente, încât Marin Preda - care era totuși o fire suspicioasă, de țăran - i s-a abandonat total lui Cezar Ivănescu.
SCRISOAREA. În 1979, când romanul “Cel mai iubit dintre pământeni” era spre sfârșite, prozatorul îi trimitea, de la Mogoșoaia, prietenului poet, o scrisoare tulburătoare, pe care, prin 1985, am avut și eu prilejul s-o citesc: ”Dragă Cezar Ivănescu,/ Din motive vechi, țărănești, mă gândesc adesea că, de pildă, un accident de mașină s-ar putea să-mi fie fatal (era să și fie, în februarie curent) și atunci îmi vin îngrijorări cu privire la soarta manuscrisului meu Cel mai iubit dintre pământeni, care a ajuns la 1.000 de pagini. Știi bine, rudele, soția, oricât de iubitoare, după ce mori, îți publică manuscrisul și acceptă orice ingerințe, tăieturi etc., cum a făcut ????? (numele este ilizibil în scrisoare, posibil să se refere la Fanny Rebreanu n.n.) cu Jurnalul acestuia (a tăiat din el orice referire la persoana ei). N-aș vrea să pățesc la fel și te-aș ruga, în caz de ceva, nu neapărat foarte grav, dar care m-ar împiedica să-mi păzesc acest manuscris, să-l iei asupra dumitale și să ai grijă de el din toate punctele de vedere. Din acest manuscris mai posed două copii la loc sigur, dar nu atât de sigur ca la dumneata și doamna Mery care sunteți oameni tineri (mulți înainte!). Acele copii sunt conforme cu originalul, adică sunt corectate de mine, dar nu atât de bine precum copia pe care ți-o încredințez. Mersi și să sperăm că nu va fi nevoie s-o faci./ Cu prietenie,/ Marin Preda/ Mogoșoaia, 22.IV.1979”.
SFATUL. Cezar Ivănescu și-a reproșat mulți ani (cel puțin până în 1991, cât am avut legături strânse cu el) faptul că n-a fost lângă Preda, la Mogoșoaia, atunci, în seara blestemată de mai 1980. Intrase într-un fel de grevă a relației cu maestrul, indignat și neputincios în fața faptului că acesta se lăsa “parazitat” de o droaie de “derbedei”, scriitori care-l curtau din interes, alimentându-i slăbiciunile. Parțial, Cezar Ivănescu avea dreptate în această supărare, căci pe Marin Preda chiar aceste slăbiciuni l-au ucis. Dar, într-unul din momentele de amplitudine maximă a personalității sale, el i-a dat poetului un sfat care acestuia i-a hotărât destinul literar. Cezar Ivănescu traversa un moment de derută existențială și nu știa dacă să rămână scriitor de limbă română sau să emigreze în Franța. Atunci Preda i-a dat un fabulos sfat moromețian, pe care - spre nefericirea lui pământească - Cezar Ivănescu l-a urmat: “Monșer, aici ești pe malul Dâmboviței, nu al Senei. Trebuie să mai termini cu absoluturile astea, să mai lași de la dumneata și să înțelegi exact în ce limbă, în ce cultură și în ce țară trăiești!”

JURNALUL NAÞIONAL, 25.03.2009