In Memoriam Monseniorul Vladimir Ghika

(25 decembrie 1873 – 17 mai 1954)




Albumul Fratelui meu din exil - Perioada stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinț, preot și martir a fost lansat vineri, 21 noiembrie a.c., la ora 16, la Târgul Internațional de Carte „Gaudeamus”, deschis în Complexul „Romexpo” din București, și s-a bucurat de binecuvântarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, personal IPS. Dr. Ioan Robu.
Această importantă operă este tipărită de Ed. Galaxia Gutenberg, editor pr. Silviu Hodiș, text stabilit de Luc Verly, traducerea în Limba Română de Ana Boariu, Emanuel și Mihaela Cosmovici, Tehnoredactare Dan Holban și Emanuela Arteni (Vizual Graph – Roumanie), postfață de Theodora – Brândușa Palade, 2008. Proiectul a fost finanțat de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir.

Cele 176 de pagini ale cărții conțin 30 de scrisori și cărți poștale precum și documente diplomatice franceze legate de Monseniorul Ghika.

Prezentarea cărții la Târgul Gaudeamus a fost făcută de nepoții lui Dimitrie Ghika, Geneviève și Daniel de Briey, alături de Anca Berlogea (alias Ana Boariu), Emanuel Cosmovici și Tereza Brândușa-Palade.






Volumul conține o colecție inedită de scrisori, scrise în limba franceză și trimise de Monseniorul Ghika în perioada 1948-1952 fratelui său, Dimitrie, fost ambasador și ministru de externe al României, plecat în exil în Elveția. Scrisorile au fost trimise în principal prin ambasada Franței la București și descriu instalarea progresivă a regimului totalitar, a stalinismului și persecuția declanșată la comanda Moscovei împotriva Bisericii Catolice din România. Această corespondență a constituit unul din motivele condamnării lui Vladimir Ghika la trei ani de temniță grea, așa cum reiese mai jos din sentința tribunalului militar.

Epistolele au fost redescoperite în 2007 în arhiva familiei lui Dimitrie, mai exact a nepoților acestuia, și au fost publicate în facsimil, transcriere în limba franceză și traducere în limba română. Scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, cel puțin 30, rămăseseră multă vreme ascunse. Geneviève d'Hoop, născută Briey a descoperit împreună cu frații ei și cu Anca Berlogea, în mai 2007, aceste scrisori, bine păstrate în arhiva familiei – în cutiile cu documente și fotografii ale Elisabetei Ghika, soția lui Dimitrie Ghika, și apoi ale Manolei, fiica lor.

Scrisorile dezvăluie un univers întunecat și tainic, rămas multă vreme necunoscut, al supraviețuirii Bisericii Unite și a unor ordine și congregații catolice interzise în România după 1948, univers din care s-a desprins ulterior un adevărat calvar ce a continuat până la căderea comunismului. Ele mărturisesc, uneori cu accente tragice, și despre atașamentul Monseniorului față de Fiicele Carității Sfântului Vincent de Paul, aduse chiar de el în România în 1906 și împreună cu care fondase un serviciu de ambulanță și sanatoriul „Sf. Vincențiu de Paul”, devenit ulterior Spitalul C.I. Parhon. De la colaborarea cu aceste surori s-a trasat drumul spiritual și uman al lui Vladimir Ghika, el luptând ulterior pentru tot restul zilelor sale împreună cu surorile pentru ca sanatoriul creștin Sf. Vincențiu de Paul să nu fie rechiziționat de stat, lucru care, în final, s-a petrecut totuși. În final, statul comunist impunând laicizarea societății, surorile sunt alungate pe nedrept la Oradea, apoi sunt obligate să intre în viața civilă și să accepte ofertele făcute de societatea totalitară comunistă. Alături de alte mărturii, și acestea vorbesc despre persecuția îndreptată împotriva Bisericii catolice, dar abil camuflate sub diferite pretexte și tactici de manipulare.

Cu ocazia Crăciunului 2008 se împlinesc 135 de ani de la nașterea Monseniorului Ghika.

Monseniorul Vladimir Ghika, „prinț în această lume, dar, printr-o chemare mai înaltă, preot al lui Isus Hristos“, s-a născut pe data de 25 decembrie 1873, la Constantinopol. După absolvirea școlii de drept din Toulouse și după urmarea cursurilor de științe politice la Paris, el își urmează chemarea înalt spirituală și renunță la cariera diplomatică, urmând studii de teologie la Roma, alegând calea activității umanitare, dublată de cea a vieții religioase, printr-o devoțiune apostolică excepțională. Devine, la vârsta de 50 de ani, preot și este hirotonisit la Paris (unde a stat între 1923-1938), după care se întoarce și rămâne în România. Născut ortodox, convertit la catolicism „pentru a deveni un și mai bun ortodox”, Monseniorul îi cere Papei privilegiul de a putea celebra în cele două rituri, latin și bizantin, privilegiu care i se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român biritual, care obținuse împuternicirea papală de a oficia în rit latin în orice biserică catolică a lumii. După abdicarea regelui Mihai, fratele Dimitrie Ghika și soția lui, Elisabeta Ghika, doamnă de onoare a reginei Elena, aleg să plece în exil, în Elveția, în timp ce Msg. Vladimir Ghika refuză să părăsească țara. În 1952, din pricina corespondenței cu Vestul, devenită prohibitivă, este arestat și condamnat de regimul comunist, pentru spionaj, chipurile, în favoarea Vaticanului, pentru complicitate la crimă de înaltă trădare, la 3 ani de închisoare. Moare pe data de 16 mai 1954 la Jilava, la vîrsta de 80 de ani. Unii supraviețuitori povestesc cum, înainte de a fi murit, prințul Vladimir Ghika a fost torturat, batjocorit, spânzurat de optzeci de ori în semn de umilință supremă, însă nici un semn de supunere nu a venit din partea demnei sale făpturi și conștiințe.



................................................................................................................
Ultimul Domnitor al Moldovei a fost Grigore Ghika al X-lea (1807- 1857). Nu s-a despărțit de lume fără a lăsa urmași de nădejde, deși aceia au suferit enorm - sub comunism - de pe urma moștenirii nobiliare, ce va fi repudiată de regimul de la Moscova care va pune stăpânire pe România după 1945. Un diplomat, Dimitrie Ghika, și un preot, Vladimir Ghika, frați, fiind și nepoții Domnitorului Ghika, au traversat două războaie mondiale și multe tragedii naționale și naționaliste, pătimind într-un mod special, mai ales după începerea Războiului Rece. Tragedia lor este însăși tragedia poporului român expus fratricidului și consecințelor bolșevizării și regimului totalitarist. Povestea vieții lor este una din acele povești cu miez creștin autentic, cu tâlc martirial și cu miză sacrificială cristică. Ecranizată, această poveste ar trebui să devină repede una din operele de seamă din epopeea națională privind cumplitul secol al douăzecilea românesc bântuit de dictaturi care au rupt ființa națională în două și au produs multă vărsare de sânge românesc nevinovat. Despărțiți de Cortina de Fier, frații își scriu din când în când și resimt durerea de a nu se mai putea revedea, de a fi pe nedrept condamnați la ruptură de un regim străin și ostil preceptelor creștine, în special, și potrivnic tuturor libertăților confesionale în general. Vladimir Ghika rămâne prins în gheara stalinismului românesc dintre anii 1948-1952, iar Dimitrie Ghika petrece patruzeci de ani în diplomația românească, apoi se exilează în Elveția unde, între 1948 și 1952, își scrie memoriile de carieră. În aceste pagini, Dimitrie notează undeva : „Ultimii ani ai acestui război care a dus la prăbușirea nazismului și a fascismului i-am petrecut la București, ca simplu pensionar, asistând pe ruinele unei Europe tăiate în două, la renașterea unui totalitarism cu atât mai periculos ce încerca, prin cele mai oribile mijloace, să domine lumea.
În fața formulelor acestor neguțători de falsă fericire, care speculează pe distrugerile, pe mizeria și pe disperarea maselor, ce speranță mai poate nutri omenirea împinsă la ananghie? Cineva a spus odată în termeni lapidari că „războaiele se nasc în mintea oamenilor, iar pacea este, înainte de toate, ca și războiul, o stare de conștiință”. Există valori morale care rămân deasupra forței brute și brutale."

Daniel de Briey, nepotul direct al lui Dimitrie Ghika, își amintește de perioada copilăriei, petrecută alături de bunici, când Dimitrie aștepta nerăbdător veștile din țară și încerca să găsească o soluție de a-și salva fratele arestat și torturat. Acesta, rămas în România pentru „a avea grijă de Iisus”, salvează credința și îi sprijină în încercări pe credincioșii din jurul său, persecutați pentru libertatea credinței lor. Scrisorile pe care Vladimir i le trimite din închisoare fratelui său Dimitrie conțin mărturii despre experiența represiunii staliniste a anilor 1948-1952, ca și o adevărată cronică indirectă a acelor ani teribili. Tonul reținut și încurajator al Monseniorului Ghika acoperă scrisorile sale trimise către fratele din exil cu o melodie sottovoce dominată de temele predilecte ale Martirului, așa cum observa în Postfața albumului și Tereza Brîndușa Palade: „Curajul nobil și pasionat al credinței trebuie să triumfe, atunci când creștinii și toți oamenii în general sunt supuși persecuțiilor.”

La pagina 38, în cartea poștală datată 22.04. 1948, există o descriere dramatică a situației din România aflată în curs de comunizare: „ceea ce cărțile poștale nu-ți pot transmite este starea de nedescris din țară, mai ales din ultima lună și jumătate, de când au început arestări nesfârșite. Nu există familie cunoscută fără cineva închis. Plecările clandestine formează o parte din efectiv (…) dar când sunt stupid realizate se soldează cu cel mai mare prejudiciu al fugarilor și al familiilor lor.. Cealaltă parte se leagă de tot felul de denunțuri sau de relații cu „conspiratorii” urmăriți".

Acțiunile personale de caritate și sprijin moral, ca și vorbele de încurajare pentru muribunzi sau cei bolnavi și suferinzi, au avut întotdeauna un miez adânc și sincer în simțirea Monseniorului, care se dăruia pasiunii religioase cu un total devotament: „Niciodată nu suntem inutili și nici nu suntem o povară, atâta timp cât Dumnezeu ne lasă să avem aici un teren al meritelor, de care îi putem face să beneficieze pe ceilalți, achitându-ne de minunata noastră profesiune de fiu iubitor și iubit, în lucrarea Tatălui nostru.. Comunitatea sfinților nu este lucrul cel mai consolator, cel mai multiform și cel mai eficace care există.(…) Spuneți-i lui Dumnezeu: „Ceea ce vrei Tu, cum vrei TU, când vrei Tu și atâta timp cât vrei Tu.” (Cartea poștală nr. 8 din 02.06.1948, Către Doamna Charles Lardy).

Atât de mult se rafinase spiritul apostolic al monseniorului, încât acesta ajunge să rostească , după cum mărturisește în scrisoarea din 7.11.1951, „rugăciuni fără cuvinte“ căci liber prin iubirea față de persoanele treimice: „Mi s-a spus și mi s-a repetat că-i fac pe oameni să plîngă și asta-i face să vină tot mai numeroși atunci când mă produc. [...] «Făcându-i pe oameni să plângă» am avut și satisfacția să văd cu ochii mei aceasta, ceea ce mi-a dat curaj și vine la timp, deoarece avem prea mult de plâns în alt fel. Suferințele de toate tipurile au ajuns la limita suportabilului, cu un fel de caracter ipocrit, subteran și progresiv. O poveste de Edgar Poe, cu pereți de fier acționați printr-o mișcare de ceasornic, care se apropie unul de altul cu o viteză aproape imperceptibilă și constantă de o jumătate de milimetru pe minut și care nici măcar în momentul strivirii finale și fatale nu se vor mișca nici mai repede, nici mai încet pentru asfixierea și zdrobirea definitivă“.

Monseniorul s-a pus în slujba intereselor bune și drepte ale comunității chiar și atunci când sănătatea îl țintuise la pat. Astfel relatează în Scrisoarea din 18 iunie 1948 „ Am fost transportat mai deunăzi la foarte amabilul ministru al Franței pentru a apăra capela Sfântul Vincențiu împotriva unei a doua ofensive a regimului – și, alaltăieri, tot transportat de alții, am ținut să iau parte, pe estradă, la distribuirea premiilor de la Liceul Francez, cu obișnuita încoronare a Titularului premiului instituit de Mouton și purtând numele meu.”

La fel, într-o altă scrisoare, datată 15.11. 1948, povestește că, deși încă bolnav, vindecarea decurge bine și credința îl întărește, așa încât Monseniorul participă la slujbă și slujește „seară de seară, cu biserica plină” și participă „chiar la o reculegere foarte emoționantă (veghea Girondinilor), cu o energie care m-a surprins și cu o voce care a surprins pe toată lumea, atât se auzea de bine: de marți până sâmbătă, dimineața și după-amiaza.”

Viața plină de zbucium evenimențial este dublată de frământări interioare. În Cartea poștală din 26. 08.1948, scrie: „Ceea ce mă lasă fără vlagă, de trei luni încoace, este pendularea neîntreruptă între Ahasverus și Latude (Ahasverus - nume atribuit evreului rătăcitor, iar Latude - a fost închis pe nedrept la Bastilia și în alte închisori timp de 35 de ani), fără să pot lucra în mod constant la aceeași treabă în asemenea condiții”.

Iar mai departe, la data de 6 octombrie 1948, în ajunul sărbătoririi jubileului a 25 de ani de preoție, îi scrie fratelui Dimitrie: „Evenimentele te năucesc prin brutalitate, rapiditate și amploare. Suntem, pe toate planurile, în plină revoluție. N-ai mai recunoaște nimic, și lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Nu am timp să-ți povestesc mai nimic. Ultima lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar, slavă Domnului, mai vie decât oricând, în persecuție. Totul se naționalizează în acest moment, de la micii comercianți, până la culte, trecând prin industrie, comerț, proprietăți. Trebuie să spun că, dacă totul tinde a fi un ciclon, rămâne în același timp o impresie de debandadă: ceea ce, în afara optimismului meu congenital și supranatural, mă face să aștept cu speranță sfârșitul apropiat al încercării.” Deja, în aceste momente ale istoriei, Monseniorul fusese alungat din casa lui, scăpase pentru a treia oară cu bine de evacuare și se mutase la Dra. Sutzu, în vechea casă a Dnei Arion Pâcleanu. Între timp, își face rost de câteva cutii de la Ajutorul American, „în care am vârât cărțile rămase, ca să mă pot muta în cel mult o oră la următoarea evacuare”. Așadar, ceea ce era important în viața lui erau numai cărțile, amintind de vorbele lui Montaigne: „Nu călătoresc fără de cărți nici pe timp de pace, nici pe vreme de război, [...] Ele sunt cea mai buna muniție pe care am găsit-o pentru această călătorie omenească" . (Michel de Montaigne, Essais, livre III, 2). Hărțuit în permanență, Monseniorul notează la 15.11.1948 că „partea medicală se poartă mai bine decât administrația, unde domină „partidul”, cu toate arbitrariile."

Mărturiile privind starea personală și unele reflecții alternează cu descrieri ale situației din țară. La pagina 123, în Scrisoarea din 10 august 1951, regăsim un tablou social politic ce avea să constituie pentru multe decenii canavaua societății triumfaliste a stalinismului impus României: "În acest moment, suntem în toiul pregătirilor unui bluff monstru pentru 23 august, defilare militară de proporții mari, mai mari decât anul trecut, și cu noutăți aeriene care fac un zgomot asurzitor, zburând la sol cu o viteză nebună. Vor să trezească teama în toate felurile, fiind și ei îngroziți și nemaiîndrăznind să se încreadă în nimeni și nimic. Până una-alta, expoziția asta de dispozitive de război și de trupe, chiar și numai prin cantitatea și natura lor, nu mai are nimic de a face cu acordurile internaționale. – Dacă e de la români, e interzis, dacă e de la ruși, nu e nici admis, nici admisibil. Iar pe de altă parte, cum pot oare crede aliații că toate acestea pot servi cuiva (...) Jalnica orbire a presei străine, care tot enumeră efectivele pe hârtie ale sateliților Moscovei și le descrie ca fiind chipurile periculoase pentru Occident, ar fi comică, dacă nu în mod tragic dăunătoare. (...) Orașul este pe cale să fie acoperit de pancarte și de portrete de dimensiuni colosale. Nu se poate vedea ceva mai urât. Orașul însuși nu mai are magazine, nu există decât depozite de stat și câteva cooperative, rare."
Tragedia stalinizării sugrumase cu totul România.



Un document emis de Legația Franței în România (la p..143 din carte), cu Nr. 660 / EU, București, 6 iulie 1949, menționa o intervenție scrisă de Dl. Philippe de Luze, Însărcinat cu afaceri al Franței în România către Excelența Sa Domnul Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe, Direcția Europa, cu privire explicită la Întoarcerea în Franța a Monseniorului Ghika, atât de dorită de francezi: "Printr-o depeșă Nr.137 / EU din 27 aprilie 1949, ați binevoit să-mi transmiteți o scrisoare prin care Eminența Sa Cardinalul SUHARD, Arhiepiscop al Parisului, a cerut Dlui. M. CHARPENTIER să faciliteze întoarcerea în Franța a Monseniorului Ghika. M-ați însărcinat să intervin, în acest sens, pe lângă autoritățile române (...)" Însă Dl. Philippe de Luze aflase de la Regentul Nunțiaturii că și acela făcuse un demers asemănător cu un an înainte, la cererea expresă a Vaticanului. Ambele demersuri rămăseseră, din păcate, fără rezultat.

Ultima scrisoare conținută în colecția de documente a cărții este trimisă de Monseniorul Vladimir Ghika la data de 10 martie 1952. Ea mărturisește bucuria sinceră a Monseniorului de a avea o sănătate acceptabilă pentru a sluji oamenii aflați în necaz: "Sunt , din plin, profesor de speranță, în ciuda a toate, și sunt foarte frecventat, datorită, mai ales, unui optimism supranatural. Stabilizarea nebunească ce tocmai s-a făcut este o formă stranie de sinucidere pentru Regim, ruinând Statul, devenit singurul proprietar și capitalist. În ceea ce mă privește, falimentul general nu m-a atins prea tare în viața de zi cu zi. "
Cum ar putea falimentul să-L atingă pe Dumnezeu?

Scrisorile ne arată că autorul se știa Ambasadorul lui Dumnezeu în România bolșevizată și încerca să îmbărbăteze pe cei mai slabi: „Oamenii înfruntă mai bine pericolele înseși, decât eventualitățile sau iminențele amenințătoare”.. Închisoarea i-a apropiat pe martiri ca Monseniorul Ghika și tovarășii săi de suferință de Iisus, pentru că, așa cum spunea discipolul lui Vladimir Ghika, Părintele Tertulian Langa, „diavolul îndeplinește tot planul lui Dumnezeu”, care este victoria credinței și a speranței.
La 18 noiembrie 1952, Monseniorul Ghika este arestat și, un an mai târziu, este condamnat la trei ani închisoare.
În sentința nr.1234 din 24 octombrie 1953, în dosarul nr. 2278 / 1953 al lotului Menges, Tribunalul Militar Teritorial București a pus în sarcina inculpatului fapte grave, condamnându-l la "trei ani de temniță grea pentru complicitate la crimă de înaltă trădare".
La comandă sovietică, sub presiunea comisarilor sovietici staliniști, guvernul comunist avea să lichideze întreaga conducere a Bisericii Catolice, pentru a elabora o Biserică schismatică "a păcii, patriotică, democratică, progresistă" ruptă de Roma și supusă Statului Român. Lotul Menges, din care a făcut parte Monseniorul Ghika, a fost eliminat fie pentru faptul că unii reprezentau ierarhia clandestină a Bisericii Catolice "rezistente", fie pentru apartenența altora la categoria de laici, preoți și călugări ce sprijiniseră "activ și intens" această ierarhie.

O analiză atentă a martiriului Monseniorului Ghika mărturisită prin scrisorile către Dimitrie, fratele din exil, relevă secretul rezistenței sale: pasiunea credinței, așa cum o întâlnim în opera Frică și cutremur de Kierkegaard, sau așa cum o întâlnim la isihaștii români, ca pe pasiunea paradoxală care i-a permis lui Abraham să devină părintele credinței: „a te confrunta cu frica insidioasă a stalinismului, care distrugea treptat toate mecanismele psihice de rezistență ale omului, presupunea o nobilă și curajoasă frică de Dumnezeu, hrănită de o pasiune supranaturală. Frica aceea nu putea fi dominată decât de puterea lui Dumnezeu.”

Născut în aceeași zi cu Iisus, Monseniorului Ghika i-a revenit și destinul de a-l perpetua prin purificarea omenescului și prin căutarea și slăvirea îndumnezeirii: „În fiecare chip care suferă se ascunde Iisus”, ne spune Msg. Ghika În suferință, oamenii sunt doar oameni și sunt egali între ei în fața Domnului; nu există durere mai mică sau durere mai mare, nu există durere superficială și durere profundă, fiindcă toate o conțin pe singura adevărată durere de a fi viu și Fiu aflat în iluminarea treimică: „În același timp, «adevărații ortodocși», îngroziți de ceea ce se întâmplă, se convertesc tot mai mult, cu toate riscurile și primejdiile (trecând mai ales la ritul latin, în acest moment). Cel puțin, în toată această persecuție, nu mai există măcar vreun pretext politic și ai conștiința că suferi doar pentru Dumnezeu“.
Există o latură profund umană, simplă ca o icoană și un sentiment religios pur și indicibil prin excelența sa, care ni se dezvăluie în scrisori; ele sunt trăsături de personalitate pline de haruri, strălucind în lumina crucii, în numele căreia trăiește și se jertfește Monseniorul Ghika. Povața cea mai consecventă cu care apostolul își conduce spiritual discipolii duce către rugăciune infinită și meditație, căci numai astfel s-a putut rezista în România acelor ani teribili : „Noi aici avem mare nevoie de rugăciuni...Rugăciuni pentru noi și rugăciuni pentru voi. (…)”
Obsesia cea mai puternică a Monseniorului a fost aceea de a rezista misiunii încredințate de Dumnezeu și de a fi până la capăt folositor poporului său, bisericii sale, dreptcredincioșilor și sufletelor încercate ale românilor supuși stalinizării: „Rugați-vă toți cât de puțin pentru mine,(…) ca să nu fiu mai prejos de nivelul cerut, ca om, ca român, ca și creștin, ca preot și ca «martor al lui Dumnezeu».“


Martiriul Monseniorului Vladimir Ghika din mai 1954 de la Jilava reprezintă unificarea finală a Omului cu dragostea lui Dumnezeu. Aceeași unificare finală se petrecuse în cazul celor șase episcopi catolici morți în închisorile comuniste: Episcopul Alexandru Rusu (1884-1963), Episcopul V. Traian Frentiu (1875-1952), Episcopul Tit Liviu Chinezu (1904- 1955), Episcopul Vasile Aftenie (1899 - 1950), Episcopul Ioan Suciu (1907- 1953), Episcopul Anton Durcovici .

Numeroasele ilustrații conținute în album fac parte din arhivele următoarelor instituții: Arhiepiscopia Romano-Catolică din București, Academica Civică București, Consiliul național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe din Franța, fondurile private ale familiilor de Briey, d'Hoop, Seceleanu, Cosmovici, Sbiera, Niculae Burada, Andrei Murgescu, Elena și Augustin Petre, Eugenia Mihailovici (Hélène Danubia).

Catalogul scrisorilor s-a făcut prin strălucitul proiect sprijinit de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir și s-a dorit a fi un eveniment de seamă franco-român, atât pe linie culturală, cât și pe linie diplomatică. El reprezintă primul pas pe linia unui parteneriat de durată și va stimula cercetările istorice, sociale, literare, culturale, sociologice, psihologice ș.a. ce privesc acea tristă perioadă din istoria României. În acest scop, au fost folosite și o serie de documente diplomatice, acte și înregistrări, importante mărturii deosebit de explicite, toate fiind emise în acei ani de Legația Franței în România și de Ambasada Franței pe lângă Sfântul Scaun. Un alt scop, revelat deja, al acestei cărți este acela de a permite re-descoperirea unei mari personalități spirituale românești, europene și mondiale: Monseniorul Vladimir Ghika, comunicând astfel lumii încă un fascinant și titanic prin credință model uman creștin, al cărui destin este acela de a întări credința omului în puterea lui Dumnezeu, pe calea acestui veac frământat ce se așterne în fața umanității cu noi primejdii și încercări.

De remarcat faptul că este în curs de desfășurare la Vatican, cu îndreptățită atenție, procesul de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika, conform Normelor Sfintei Congregații pentru Cauzele Sfinților aprobate de Papa Ioan Paul al II-lea, la data de 7 februarie 1983.
Msg. Ghika nu a fost numai un martir al credinței, al creștinismului, al spiritului ortodox și mai cu seamă al spiritului catolic, dar a fost și un precursor iluminat al ecumenismului.

În finalul cărții, la p.174-175, se face referire la filmul Les fils spirituels témoignent ...dedicat memoriei Monseniorului Vladimir Ghika și a fratelui său Dimitrie. În acest film depun mărturie cu amintirile lor din perioada arestării și a martirizării: doamna Elisabeta Postolache- Kastel, supraviețuitoare a Lotului Menges, domnul Niculae Burada, domnul Idmar Hatzak, părintele greco-catolic Tertulian Langa cu soția Doina și doamna Emilia Sbiera.
Turnarea filmului a fost susținută de Monseniorul Ioan Robu, Arhiepiscop de București și de P. Ioan Ciobanu, preot la Parohia Sacré-Coeur din București.
Filmul a avut drept consultant pe Emanuel Cosmovici și a avut în distibuție actorii: Dan Condurache, Andreea Bibiri, Gabriel Spahiu, Constantin Drăgănescu, Sorin Cociș, Florin Kevorkian, Constantin Cojocaru și Alexandru Repan. Realizat de Ana Boariu, Director Anca Berlogea. Filmul a fost realizat cu susținere din partea Fundației RENOVABIS, dar și cu susținere venită de la Arhiepiscopia Catolică București, Parohia Sacré-Coeur București, Fundația Chiese del Est, Fundația de Arte Vizuale, prin Programul Phare – Media Support. Versiunea franceză a fost realizată cu susținere din partea Institutului Cultural Român-Programul Cantemir. O producție SIGNIS ROMANIA 2008.

Într-o Românie bolșevizată prin sălbăticie și cruzime, tortura cea mai eficace a stalinismului a fost reprezentată, așa cum demonstrează Monseniorul Ghika în Scrisori, de proclamarea universală a Sfintei Frici față de idolii regimului. În scrisoarea din noiembrie 1951, Monseniorul Ghika relatează cum Sfânta Frică devenise patroana oficială a României. Acestei frici, Monseniorul i-a răspuns cu virtutea fricii de Dumnezeu, care poate oferi un privilegiu supranatural: curajul de a nu te teme de nimic, încredințându-I-te în totalitate Domnului. Această alegere este posibilă, ni se spune ca un îndemn, numai prin saltul interior al credinței absolute, prin încredințarea întru totul către Dumnezeu, prin speranța vie în Împărăția Cerurilor: "Dacă stii să-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o să-L regăsești în tot ceea ce ți se întâmplă."
Aceasta este povața cărții de față, pe care o recomand ca pe o mărturie vie despre felul cum arată un Sfânt creștin al secolului al XX-lea: Monseniorul Vladimir Ghika, Prinț, Preot și Martir.


Angela Furtună

La 23 decembrie 2008, în onoarea Monseniorului Vladimir Ghika, la împlinirea a 135 de ani de la nașterea martirului, prințului și preotului Vladimir Ghika.

(textul Conferinței susținute la Catedrala Romano-Catolică din Suceava, la 21 decembrie 2008)