....îmi inventam lumile

Petre Flueraș: Ce înseamnă să fii scriitor astăzi în România, care sînt obstacolele și satisfacțiile acestui statut?

Lucia Dărămuș: E mult, foarte mult de povestit aici. A fi scriitor astăzi în România înseamnă a muri de foame, a fi disprețuit de ceilalți, a ți se spune că nu faci nimic. Scriitorii sînt percepuți de ceilalți ca niște pierde vară. Cînd sînt întrebată cu ce mă ocup și răspund că mă ocup cu scrisul, sînt privită cu suspiciune și amuzament. Abia după ce-i „articulez”, din punct de vedere intelectual, sînt luată în serios. După ceilalți, dacă nu produci nimic pentru a fi consumat, înseamnă că nu faci nimic. În societatea de astăzi, ca să fii luat în seamă, să „fii cineva”, ar trebui să funcționezi ca vaca Zoița, să dai 60 de litri de lapte pe zi. Poți să ai cîte competențe dorești, poți avea creativitate maximă, poți cunoaște limbi moderne și de cultură (latină, greacă, aramaică etc.), poți avea cultură, să fi citit sute de cărți, să faci conexiunile necesare rapid...le ai degeaba în România, nu are nevoie nimeni de ele, un post acceptabil îl deții doar prin nepotisme, dacă ești fiica, fiul cui trebuie, dacă ești nepotul (a), finul (a) cui trebuie. Am urmărit și urmăresc fenomenul. Obstacolele sînt multe, extrem de multe și vin în special din partea celorlalți scriitori, seniorii culturii noastre, care au pierdut trenul gloriei universale la care aspirau, pentru că, deși se flatează reciproc și încearcă să se impună, nu au făcut decît să cînte prost pe scena vieții, lăsîndu-se duși de valul comunist.
Ei cred că pot șterge cu buretele ce-a fost, primenindu-se, îmbrăcînd haine noi, crezînd că lasă în urmă doar ce fac de acum înainte, ascunzînd mizeria trecutului sub preș. Dar nu e așa, pentru că, deși nu-și doresc acest fapt, noi, cei tineri, avem timpul de partea noastră și vom povesti, vom scrie, mizeria n-are cum să rămînă sub preș.
Satisfacțiile acestui statut sînt și ele multe și se manifestă în special în raport cu conștiința proprie. Te poți culca liniștit noaptea că ai scris ceva din ce ai trăit tu sau alții, că tarele societății nu au rămas nemărturisite, neamendate cu singura armă pe care-o deții: scrisul.

P.F.: Cum ai început să scrii?
L.D:Am scris din copilărie. Evident, nu m-a lovit genialitatea peste față la șase-șapte ani, cînd am scris prima poezie, spunîndu-mi tu vei fi scriitoare. Pe atunci voiam să mă fac pasăre, apoi am vrut să mă fac musafir.
Aveam șase ani și m-am îmbolnăvit de hepatită tip B. Lucrurile s-au complicat din foarte multe puncte de vedere și am rămas în spital (preventoriu) cîțiva ani buni. Sau am fost uitată...nu știu. Întotdeauna mi-am inventat părinții, apoi i-am căutat în profesori sau în cei apropiați...dacă erau adînci la minte. Acum mi-am găsit un tată, tata Hermann, de fapt, numele lui adevarat e P.A.M. Sau am crezut ca l-am gasit, pentru ca el, din pacate, dispretuieste tot ce inseamna om...Acum scriu, scriu despre tot ce mi s-a intimplat, despre ce este el de fapt....
Nu comunicam cu nimeni, în schimb îmi inventam povești, vorbeam în mintea mea cu oamenii pe care-i îndrăgeam, îmi coloram lumea (tot în minte) în culorile pe care le doream, aveam o viață extrem de activă și comunicativă, dar în interiorul meu. Dacă se apropia careva de mine și mă deranja din globul meu, deveneam violentă; îi mușcam. Așa am ajuns la psihiatrie, crezîndu-se inițial că aș fi retardată. Nu eram. Medicul care s-a ocupat de mine a știut cum să-mi „smulgă” aceste lumi inventate și în care funcționam eu. Scriam povești, versuri și aveam talent și la desen, adică nu inventam desenele așa cum îmi inventam lumile din minte, poveștile, versurile, cum coloram în alte culori tot ce exista, ci, cînd medicul îmi aducea vreo pictură o reproduceam fără prea mult efort. Dar n-am făcut din asta un scop, pentru că m-a atras întotdeauna cuvîntul, m-au atras cărțile. Am avut o relație specială cu cuvintele de cînd mă știu. Cam tot prin acea perioadă, aveam șapte ani, am început să-mi rostesc numele, mai întîi șoptit și silabisit, apoi din ce în ce mai tare, și cu rapiditate, de zeci, sute de ori, pînă cînd nu m-am mai perceput în el, pînă cînd n-am mai știut ce e cu el, îl descărcasem de semnificație. Dar eu n-am știut ce se petrecuse, îl simțeam că a plecat, că s-a dus, că erau niște litere doar, iar eu eram despărțită de numele meu...nu mai aveam nume, nu mai eram nici eu eu, și-am început să plîng. Ceilalți credeau că plîng din senin, fără motiv și normal că m-au privit cu suspiciune.
Relația mea cu cărțile a fost la fel de specială. Le-am iubit întotdeauna, obișnuiam (și obișnuiesc) să le privesc minute întregi înainte de a le citi, să le mîngîi. Stau cu ele în brațe.
În astfel de conjuncturi, îmi amintesc doar de cîteva versuri dintr-o poezie a mea din copilărie. Mie îmi plăcea (și-mi place) verdele. Așa că lumina pentru mine era verde...și cam tot era verde. Versurile sunau cam așa:
Lumina, iarba pămîntului
Se zbenguie pe ramuri
În pletele-mi verzi
Și-n verdele vîntului
Poezia spunea mai departe că o oaie verde mănîncă iarba, o vacă mînca o oaie și devenise și ea verde, că un om mînca vaca și era tot verde. Toți se mîncau unii pe alții, era o foame generală, de care, îmi amintesc, mi se făcuse frică...doar lumina verde rămînea în jocul ei cuminte. Cam așa am început să scriu.

P.F: Literatura se luptă astăzi cu televiziunea și cu Internetul pentru a-și cîștiga publicul. Crezi că scriitorii trebuie să se adapteze pentru a reuși să reziste astăzi pe piață?

L.D: Nu, nu cred că se luptă cineva cu cineva. Cred că televiziunea își are rostul ei, că internetul își are rostul lui, că cititul din cărți își are locul lui. Nu știu cum va fi peste cîțiva ani, dar acum sălile de lectură din biblioteci sînt pline ochi. Cel puțin în bibliotecile pe care le frecventez eu, de aici, dar și din străinătate. Pentru a scrie un material, dezvoltînd o anumită temă, pentru o lucrare de master sau de doctorat, pentru a scrie o carte de specialitate, desigur, stai în bibliotecă și consulți sute de cărți. Însă, pentru a afla o știre de ultimă oră, pentru a afla ce se mai întîmplă în Irak...etc. îți este mai de folos televizorul, te uiți la știrile CNN. Pentru a comunica rapid o idee, o descoperire, apelezi la internet. Se completează, nu se sucombă unele pe altele. Desigur, selectezi iar ca să poți selecta ai nevoie de prima treaptă, adică educația, care se face la școală, în bibliotecă, nu la internet sau în fața televizorului.
Scriitorul român trebuie să se adapteze, nu pieții, ci societății, să nu mai aibă impresia că e o sfîntă monadă, intangibilă, persoana în fața căreia trebuie să se închine toți. De fapt, de această meteahnă suferă toate domeniile. E o reminiscență a comunismului. Medicul se crede buricul pămîntului și-și permite să disprețuiască omul, îți dai seama din modul în care se adresează celuilalt: „măi, tataie”. Pentru el „domnule” e prea mult, pentru că l-a băgat pe celălalt într-o pijama și are autoritate (putere) asupra lui. Doar la noi întîlnești disprețul acesta medical. În Belgia, Austria, Germania, Anglia ...pacienții sînt considerați oameni și respectați. O simți din modul cum se poartă cu tine, cum îți vorbește, cum ți se adresează, cum te privește, îți zîmbește ... etc.
În societățile civilizate omul e respectat pentru ca e om.
Scriitorul român trebuie mai întîi să învețe să respecte, să-l respecte pe celălalt scriitor, să-i respecte pe ceilalți. Scriitorul român are o gravă problemă de moralitate. Nu mă refer la operă. O operă e bună sau proastă, nu poate fi judecată ca fiind morală sau imorală, mă refer la autor. E de ajuns să ne întrebăm doar retoric măcar de ce nu sîntem competitivi în afara țării. Pentru că există găști, afaceri de familie, interese pecuniare și politice...Desigur, sînt excepțiile care s-au impuns, dar nu pentru că au rămas în țară, ci pentru că au plecat: Nemoianu, Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Matei Călinescu, Andrei Codrescu, Alexandru Ecovoiu, Herta Muller, Mircea Nedelciu etc...
Vor mai fi și alții care vor reuși să se impună în afară, dar nu rămînînd aici, ci dacă pleacă. Și eu plec, o fac nu pentru că mi-ar merge bine aici, ci pentru că am primit destule palme.

P.F: Știu că ai făcut și televiziune și radio. Cum se împacă toate astea cu literatura?
L.D: Nu, nu am făcut televiziune. Am făcut doar radio și doar emisiuni culturale. Dar, mărturisesc, îi apreciez pe jurnaliștii de război. Eu nu am terminat jurnalism, ci filologie, limbi clasice. Am fost profesoară de latină, greacă-veche, trebuia să alerg la vreo 3 licee și 2 școli generale, să-mi fac norma de bază de 18 ore. Apoi s-au tot restrîns orele de latină, pentru că domnul Marga (din timpul lui a început) a considerat că viitorii filosofi n-au nevoie să-l citească pe Cicero în latinește, nici pe Platon în grecește. Să nu mai vorbim de Porfir și alții! Am și tradus, dar de plătit m-au plătit doar cei de la editura Paralela 45, în rest a fost muncă pro bono. Ultima dată, cineva de la institutul de istorie din Cluj mi-a cerut să verific și să traduc cîteva pagini dintr-un manuscris medieval, desigur tot pro bono. Nu, n-am mai acceptat. Cenaclul tinerilor în Cluj l-am ținut tot pro bono. Un recital de poezie tot așa...traduceri pentru diferiți lingvisti sau explicații etimologice le-am făcut tot pro bono...colegi de-ai mei, foarte mulți, au plecat în lumea largă, unde au reușit, pentru că lumea largă i-a primit, i-a apreciat, nu i-a disprețuit. Apoi am avut seminarii la facultate, am fost și redactor în presa culturală (la o revistă de cultură), redactor radio, dar realizam doar emisiuni culturale. Pentru presa scrisă, presa culturală, am dat articole de specialitate, cronică de carte, interviuri, proză, poezie, traduceri, am făcut-o în special pro bono, doar cei de la revista Steaua m-au plătit cînd le-am dat cîte ceva, cei de la Tomis, cînd au avut bani, revista „Vatra”, prin criticul Alexandru Cistelecan, mi-a trimis o scrisoare, scurtă, oficială și civilizată de mulțumire. Întotdeauna i-am apreciat gradul de eleganță al lui Alexandru Cistelecan. În televiziune nu am lucrat. La radio intervievam scriitorii, pictorii, muzicienii, profesori, critici, actori...realizam cronică de carte, film, teatru, operă....prezentam mici fragmente din istoria literaturii noastre, dar și universală.

P.F: Crezi că în literatura română este nevoie de un sistem de reprezentare (agenții de impresariat, agenți literari) bine pus la punct?
L.D: Da, cred acest lucru. Așa funcționează sistemul cultural din Occident și funcționează foarte bine. Mai e un aspect, cel care ține de transparență.

P.F: Premiul Nobel este una dintre obsesiile mediului cultural din România. Crezi că există astăzi un scriitor român care să merite acest premiu?
L.D: Eu personal nu am o astfel de obsesie. Aș acorda acest premiu Hertei Muller, lui Alexandru Ecovoiu, lui Bujor Nedelcovici.

P.F: Ce părere ai despre conceptul de entertainment cultural, crezi că este o alternativă viabilă la cultura de tip tradițional?
L.D: Orice ar putea ajuta cultura este de bun augur. Tradiția și ea e bună, nu însă tradiționalismul care ține pe loc, sucombă o cultură. Mai e un aspect totuși, nu cred că superficialitatea, care poate fi întîlnită și în manifestările de tip tradițional, dar și în cele moderniste, e benefică deschiderii culturale, creativității, istoricității culturii. Oricît de genial ai fi, oricîtă avangardă ai face, ca să te delimitezi de ceea ce a fost, trebuie mai întîi să cunoști bine ce-a fost. Nu poți propune ceva nou, în necunoștința celor cîte au existat. Cu prostia, așa brutal spus, nu am fost niciodată de acord. Necunoașterea înseamnă ignoranță iar ignoranța aduce moarte de cele mai multe ori. Nu e de condamnat să nu știi, ci să nu știi și să nu întrebi. De partea mea, a celor spuse, stă istoria. Am adăugat acestea, pentru că este un curent printre unii scriitori tineri, promovați puternic de anumite edituri cu bani, tineri care consideră că de la școală, cultură etc....nu înveți nimic. Accept orice, orice tip de creativitate, oricît de liber s-ar manifesta, dar nu pot accepta prostia și necunoașterea. Accept să arunci la gunoi tot ce-a existat de la Homer pînă la noi, cei mai proaspeți în cultură, dar argumentat. Iar pentru a argumenta, trebuie să cunoști.

P.F: Se poate trăi în România din scris?
L.D: Doar dacă ești Liiceanu și faci cîteva „acrobații” după revoluție, ca să-ți pui pe picioare o afacere cu cartea, doar dacă ești Cărtărescu să fii atît de mediatizat, încît să fie dispusă editura Humanitas să-ți publice orice semnat Cărtărescu, inclusiv prostia aia de carte De ce iubim femeile, care mi se pare misogină.

P.F: Este adevărat că ai primit amenințări, că au fost oameni care au încercat să te facă să nu mai continui volumul la care lucrezi acum?
L.D: Da, dar nu au fost amenințări directe. Așadar, vreau să cred că sîntem încă civilizați și că o carte, oricît adevăr trăit există în ea, rămîne o ficțiune. De fapt, mi s-a spus, într-o manieră de glumă, că „mașina poate merge din greșeală și pe trotuar. Că să mă potolesc.” Au mai fost și altele...încercări de a mă compromite, însă au fost ratate.
În carte am fragmente care redau perioada - (scurtă, e drept, că m-au dat afară, pentru că spuneam lucrurilor pe nume, nu eram prea diplomată, nu lingușeam, nu îmi manifestam supunerea de tip monahal, că așa era condus acest post care-și zice cultural; oricum în cultură nu poate fi vorba de supunere monahală) - în care am fost redactor la Radio Renașterea. Capitolul nu flatează, ci dimpotrivă. Cu privire la acest aspect al cărții, mi s-a spus, pe un ton serios de data aceasta, „ai de grijă, securiștii bisericii sînt mai răi ca ceilalți de la usr.”
Cartea deranjează pe extrem de multe personalități culturale, religioase, medicale. Un scriitor nu are voie să tacă. Dacă nu scrie el ce se petrece în jur, atunci cine?
Deși, cu adevărat, cartea n-ar trebui să deranjeze chiar atît de mult, pentru că am făcut într-așa fel, încît, printr-o nebunie asumată, plecînd de la un fapt real de stare psihologică, am relativizat toate întîmplările.
Într-o primă variantă am vrut s-o propun editurii Humanitas, însă ți se spune de pe site dacă nu ești Cărtărescu....slabe șanse. Am trimis-o totuși prin e-mail, rugîndu-i, cel puțin, s-o citească. Mi s-a transmis că cititul pe calculator îi obosește și să fac bine s-o trimit pe suport de hîrtie. N-aveam bani nici să-mi cumpăr un bilet de autobuz....așa că nu le-am mai trimis-o.
Am propus-o editurii „Cartea Românească”. Redactorii de acolo au apreciat-o, „plăcîndu-le mult” (am e-mailul și acum), însă s-a opus Manolescu, pentru că prea spuneam direct unele lucruri, inclusiv povestea cu excluderea din USR a lui Paul Goma. Personajele din romanul meu sînt reale...scriitori, medici, preoți, IPS Bartolomeu Anania cu perioada lui americană și instructor de ideologie în penitenciar, apoi episodul Anania - Valerian Trifa. Cartea supără nu doar lumea ortodoxă, ci și pe cea neoprotestantă, pentru că am făcut beletristică și din personaje religioase ca Iosif Þon și perioada lui de informator etc....
Îi mulțumesc domnului Manolescu, pentru că mi-a dat șansa să o rescriu cu mai mult curaj, să introduc ceea ce lăsasem neintrodus din varii motive, să o rescriu cu nebunia creatorului, aș putea spune. Vă dați seama că nu prea sînt iubită în Cluj. Pentru a scrie cartea am stat de vorbă cu politicieni, cu prostituate, cu preoți, cu scriitori, cu medici, am cercetat, am scris scrisori în țară și străinătate, am pus întrebări, am înregistrat, înregistrările nu le țin în casă, sînt date spre păstrare...cuiva.

P.F: Care este ultima carte pe care ai citit-o?
L.D: Îmi place să citesc mai multe cărți în aceeași perioadă. Una dintre ele este Confesiuni, Henri Wald. Este o carte de convorbiri între lingvist și Alexandru Singer. Am citit-o cu extrem de multă plăcere, descoperind la Henri Wald latura umoristică. Îi citisem studiile lingvistice în studenție, dar acum i-am citit amintirile. Din nefericire, umorul vine din tragediile personale...fiind dat afară de patru ori din diferite locuri de muncă etc.
Altă carte este Talmudul, A. Cohen. E o carte grea, dar mie îmi plac astfel de cărți, pentru că mă provoacă intelectual, mă trimit la alte lecturi ajutătoare. Talmudul, cuprinzînd Mișna și Ghemara, se referă la gîndirea religioasă evreiască, dar se suprapune pînă la un punct și cu istoria evreilor.
O carte de istorie și critică literară, pe care tocmai am terminat-o, dar n-am citit-o din bibliotecile noastre, este A serious Character: The Life of Ezra Pound, apărută la Houghton Mifflin, în 1988. Așa am aflat despre simpatia lui Pound față de fascism, în timpul războiului făcînd propagandă radio în favoarea lui Mussolini. La terminarea războiului a fost acuzat de trădare, însă cercurile literare americane influente reușesc să-l absolve, dar este internat într-o clinică de psihiatrie, apoi pleacă în Italia. Desigur, valoarea literară e operei lui Pound este indiscutabilă. Tot în această perioadă am citit (încă n-am terminat-o) Viața lui Adolf Hitler, John Toland. O carte care mi-a plăcut, pe care n-am terminat-o de mult, este Ochi-de-pisică, Margaret Atwood, în traducerea, vreau să subliniez traducătorul, lui Virgil Stanciu. E o carte care atacă feminismul, în special mișcarea care se revendică din cea americană, vernisajul pictoriței fiind doar un pretext pentru a introduce în prezent toate tarele trecutului, ochiul de pisică, ochiul care vede uneori cu răutate, fiind într-o stare aproape latentă în femeie (femeie în sens generic), încă din perioada copilăriei. E o carte despre putere, despre cel care domină, despre cel care este dominat, despre stările psihologice și întregul traseu al vieții care decurge de aici.
Nu citesc doar beletristică, istorie și critică literară, doar cărți de istorie, ci și din alte domenii.

P.F: La ce ar trebui să se aștepte cititorii tăi în viitorul apropiat, există vreo surpriză plănuită?
L.D. Da, dar fiind surpriză și mai fiind și plănuită, o țin momentan pentru mine.