Să fim uniți

Există un substrat al conștiinței noastre care caută și cere lămuriri la tot ce ne preocupă în planul înțelegerilor profunde. Gândurile mele au rezonat cu lucrarea „Credința care mută munții” de Omraam Mikhael Aivanhov, unde autorul îl citează pe Peter Deunov: „Trebuie ca omul să poarte în interior cele trei veșminte : speranța care este veșmântul uman, credința care este veșmântul îngeresc și iubirea care este veșmântul divin... Speranța rezolvă problemele unei zile, credința rezolvă problema secolelor, iar iubirea este forța care îmbrățișează veșnicia.”
Marile realizări ale neamului, cum este și Unirea din 24 ianuarie 1859, au avut la bază speranța că se poate realiza, credința că voința unui neam este hotărâtoare și că iubirea de patrie este o forță care poate lumina inimile împietrite și poate călăuzi un popor.
Iubirea de neam le-a întărit românilor din Regat brațul pe redutele turcești la 1877 și tot ea le-a călăuzit pașii spre o moarte eroică petru a edifica, la finele Primului Război Mondial, Întregirea neamului. Au suferit cea mai cruntă spoliere economică prin ocuparea Bucureștiului în 23nov./6dec. 1916 și prin pacea din 24apr./7mai 1918 cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia. Convențiile economice au fost înrobitoare; au secătuit agricultura, pădurile, petrolul Munteniei. Refacerea a fost greoaie, de lungă durată și a lăsat o rană adâncă. Din păcate există o concepție a acelora care văd doar sărăcia și nu înțeleg că ea este urmare a jertfelor de sânge și de trai greu a milioanelor de familii din zona Moldovei și Munteniei pentru întregirea neamului, jertfă continuată și în al II-lea Război Mondial.
Este necesar să fim creștini nu numai prin numărul de rugăciuni pentru nevoi personale, ci sădind în noi grăuntele de muștar al credinței. Atunci „nimic nu ne-ar fi cu neputință”(Matei 17.20). Credința face omul mai bun, mai armonios, mai preocupat de soarta semenilor săi. A crede înseamnă a deschide o poartă în sufletul nostru spre lumină. Ea este cea care alungă frica, acel întuneric paralizant din drumul prin viață ce trece prin hățișurile unei păduri sau urcă pe potecile abrupte ale muntelui Cunoașterii (Isaia 49.11). Preoții, din negura timpului, au fost oameni iubitori de înțelepciune și au căutat calea spre Dumnezeu. Ei au devenit călăuzele oamenilor pe drumul vieții. Rupți de tradiția menirii lor, de epoca filozofiei materialiste, sunt retrași între zidurile Bisericii. Poate a sosit momentul să se manifeste mai puternic în plan comunitar, iar oamenii să-i respecte în lucrarea lor. Facultățile de teologie nu au doar program strict religios; preoții sunt pregătiți să fie în aceeași măsură profesori de limbi străine și istorie. Sunt oameni de cultură, iar dacă unii i-au mai dezamăgit pe enoriași, este pentru că și preoții sunt oameni... Dumnezeu este întregul; adevărata armonie se află doar cumpănind între bine și rău.
Unirea speranțelor prin crediță și iubire de neam pot să rezolve problemele grave ale societății noastre, și pot rezolva nedreptăți ca aceea îndreptată împotriva patrimoniului Fundației Gojdu, a cărui fondator este, prin testamentul său a hotărât ca toate bunurile sale să revină „acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care ține de legea răsăriteană ortodoxă“.

Azi preoții sunt chemați să-și manifeste credința și iubirea de neam unindu-și forțele într-o lucrare spirituală profundă. Numai uniți vom deschide poarta luminii, vom transforma întunericul fricii și îndoielii în iubire de neam și vom semăna grăuntele credinței, al cărui rod va fi arborele nemuriri neamului românesc.
Să fim uniți în cuget și simțiri cu tot ceea ce poate înălța România și să transformăm întunericul din noi în lumină.


Camelia Tripon

Publicat în Cuvântul liber din 21 ian. 2006