La doi ani de la debutul editorial, poetul „împușcat în zori“ de soldatul Gheorghe Ordonanță revine în arenă cu volumul "Să nu ucizi neiubind" (Editura Babel, Bacău, 2001), reintroducându-ne în Galaxia Emil Popa nu doar cu ajutorul propriilor versuri, ci și cu cel al inspiratelor colaje ale artistului fotograf Ioan Viorel Cojan, care mențin la același nivel excelenta ținută grafică întâlnită la prima carte.
De data aceasta, poemele sunt turnate parcă pe alt calapod, motivul visului și al oglinzii devenind pregnant într-un univers în care „boala cuvintelor provine / din starea sufletelor noastre reci“, iar „viața e un simț pe care nu l-am dobândit / încă noi“. Unul „amenințat de amintiri“, care-l fac pe autor să se teamă nu doar de viitor, pentru că vine vremea când însăși „vieții îi este frică de noi“.
Pornind de la o maximă a lui Robert Lynd, potrivit căreia „Liniștea totală produce în noi sentimente de teamă chiar în plină lumină a zilei“, Emil Popa are momente când se rotește în „jurul acestei poezii ca străinul“ și deși știe că „totul nu-i decât comerț laș cu simțuri“, insistă să evadeze din propria stare, întrucât „mâine ne vom simți ca întorși dintr-o / singurătate mică pentru a intra într-alta mare“.
Sigur sau nu, pasul lui e ca o „piatră a piramidei“ și tot alergând de la o iluzie la alta, „nu se poate să nu ne gândim / măcar o clipă la lacrimi“ și să nu ne dăm seama că „tot ce-am iubit a rămas mult în urma noastră și chiar / astăzi vom uita totul, absolut totul“. Iar dacă a trecut până și „anotimpul când buzele își puteau culca vorbele între sâni“, poetului nu-i rămâne decât să se întoarcă la rugăciune: „roagă-te oaselor dacă-ți dispare trupul, roagă-te / liniștii dacă-ți dispare auzul, roagă-te lucrurilor uitate / dacă-ți dispare ochiul, roagă-te vieții de-ți vezi inima / topindu-se, roagă-te mie de ți-e dor cumva să mori, roagă-te mie să nu știu…“
Convins că „suntem departe de noi“ și că e „departe lumina față de inima care a / radiat-o“, el caută cu înfrigurare un adevăr care să-l smulgă din starea sufletelor reci și chiar dacă e conștient că „bunătatea nu apropie ființele“, se logodește cu «spiritul „imperialului“» și ne îndeamnă „să ne spălăm / mai întâi sexele cu apă dulce“, decodând apoi mai ușor ce „semnificații vitale ascunde inima în cele patru / camere în care se gazează uneori EROS, ce s-ar întâmpla / dacă ne-am târî mai des spre noi ieșind mai des de sub / falsa coroană a laurilor presupuși, ai presupusei frunți / luminate“.
Tot privind în „oglinda ruinelor“ sale, își dă seama cât de „departe trebuie să fii / ca să simți dacă sarea poate da gust vieții“ și, întors la uneltele sale, scrie pentru a nu-și „bate joc de preachinuita literă“, dând sens cuvintelor: „cuvintele de-au să ne doară atunci gurile vor / cere lacrimi ochilor, cuvintele de-au să ne fie străine / atunci gurile mai străine ca oricând vor plânge cărțile, / cuvintele de-au să ne uite atunci gurile mai inexistente / ca oricând vor ruga limbile să ne înece în lacrimi, / cuvintele de nu ne vor recunoaște atunci gurile mai / triste ca oricând ne vor scoate Sufletul…“
Supărat că cineva și-a bătut joc nu numai de ceea ce iubea, ci și de ceea ce nu-i era drag decât cânt îl „boteza tristețea“, poetul își somează iubita să jure că, iubindu-se, nu vor „turna temelia unei drame“ și, prevăzător, o îndeamnă: „nu mă iubi ca să nu fiu nevoit să te iubesc, nu / mă privi ca să nu fiu nevoit să te privesc, nu mă atinge / ca să nu-mi vină dorul de alintare, râde când râd ca să / nu fiu nevoit să râd când tu plângi, nu râde când râd…“
Cu riscul de a-i zgândări pe zei, el continuă în aceeași manieră, făcându-ne să înțelegem că, între da sau nu, „bărbatul e pentru desfătarea femeii“ și „oricum femeia e pentru desfătarea bărbatului“: „nu, nu te rezema de copaci, nu te rezema de / ziduri, nu crede în vis și nici în ceea ce crezi; aleargă / departe, aleargă fiindcă am alergat; ceea ce rămâne / e ceea ce va rămâne din noi, ceea ce am iubit e / ceea ce vom lăsa în cele din urmă, ceea ce suntem, / va izbi judecățile viilor, ceea ce vom fi îi vor răzvrăti / totuși pe zei“.
Găsindu-și „puterea inversă“, Emil Popa lasă în urmă încă o „sămânță a miracolului“, care-i dă posibilitatea să se salveze, salvând pământul „zdrobit de greutatea sufletelor iubitoare“, și să spere la o „viață ca într-o lumină a visului“, ce va îmbrăca, neîndoielnic, nu doar forma acestor poeme-sentință.

* Apărut în revista "13 Plus", anul IX, nr. 2 (88), februarie 2006, p. 14