Rătăcit printre poeți, geologul Vasile Matei a revigorat epigrama băcăuană, înscriind-o pe traiecte naționale și internaționale și intrând, la rândul lui, în elita reprezentanților genului.
Obișnuit cu săpăturile de suprafață și de adâncime, el pătrunde cu ochiul său scrutător în toate straturile societății, scoțând la lumină viciile cele mai ascunse și multitudinea tarelor unei nații ce se afundă tot mai mult în mocirla tranziției.
Verbul lui acid nu cruță nimic, mitraliind tot ce-i pică în cale, de la carențele și metehnele colegilor de serviciu la politicianismul de doi bani al parlamentarilor și guvernanților, de la goana după înavuțire a noilor parveniți la escalada prețurilor, de la grimasele președintelui la hachițele soacrelor, de la traseiștii de conjunctură la sforăria și peșcheșul generalizate, de la maculatura postdecembristă la piedestalul specialiș-tilor cu doctorate luate la kilogram și înșiruirea ar putea continua.
Deși prudent din fire („Cel ce face-o epigramă / Trebuie să țină cont / Să n-ajungă-o biată scamă / Pe-o măsea de Mastodont.“), dă frâu liber temperamentului său vulcanic, intrând într-o mulțime de dispute, chiar dacă nu de natura celor ce fac deliciul vulgului („Scene ca la șatră / Zilnic se petrec: / Opozanții latră, / Guvernanții trec.“). Guvernele, de altfel, devin o țintă predilectă, fie că sunt conduse de Văcăroiu, de Petre Roman, de Teodor Stolojan sau alți actuali și foști nomenclaturiști („Bunăstarea și-a luat roiu’, / Prețu-n ceru-al nouălea: / La Guvernul Văcăroiu, / Toate merg de-a-mboulea.“ – Guvernul sărăciei; „Norocosul de Petrică / Orișice pariu câștigă, / Numai cu minerii, cică, / A pus-o de mămăligă.“ – Pariul cu agricultura; „Anul trece după an, / Curg mereu ponoasele; / Chiar și fără Stolojan, / Toate merg de-a-ndoasele.“ – Tristețe; „Și acest Guvern de foști, / Ce-și sărbătoresc declinul, / Pleacă și ne lasă proști: / Și-au făcut de-acuma plinul.“ – Rotirea cadrelor etc.).
Catalogat de unii ca lipsindu-i o… doagă („S-a zvonit în lumea-ntreagă, / Cum că mi-ar lipsi o doagă, / Dar la mine altu-i chinul: / Sunt întreg, lipsește vinul.“), nu se poticnește, ci le-o spune în continuare de-a dreptul, indiferent că e vorba de Președinte („Petre cel cu F.S.N.-ul, / Suta o făcu cât leul. / Nelu cu democrația, / Leul l-a făcut cât mia.“; „Va prinde sub Iliescu / România bunăstare, / Doar atunci când Păunescu / Peste țarini o să zboare.“; „- Stați pe loc, nu spuneți hopa - / Intenționez cinstit / Să intrăm în Europa, / Ocolind prin Răsărit“) sau de emanații care prind rădăcini („Jos se adâncește drama, / Sus, șampanie cu carul; / Nu-i mai schimbi cu epigrama, / …Ci cu parul!“).
Observând cum tranziția se tot lungește, cum economia de piață se transformă în altceva („Nu-i schimbare, e cinism. / Poate orice om să vadă: / E mai rău ca-n comunism, / Însă-avem S.A. în coadă.“), și corupția ia amploare, propune o nouă unitate de masură, care a și intrat în folclorul curent: „Noi propunem, fără ură, / Să evaluăm ciubucul, / Unitatea de măsură/ Să ne fie Hrebenciucul.“
Pe lângă politicieni, guvernanți, parlamentari, îmburgheziți peste noapte și toată liota ce-i acompaniază, epigramistul ne atrage atenția că vinovați de această stare suntem și noi, pentru că îi lăsăm să ne manipuleze și ne complacem în această stare, îndobitocindu-ne: „Pun pariu: unul la doi / Că Guvernul n-o să cadă, / Nu poți fără Văcăroi / La asemenea cireadă.“
Din mulțimea celor ce-i cad sub condeiul acid nu scapă nici membrii familiei, în frunte cu el și cu nelipsita soacră, personaj predilect al epigramiștilor de pretutindeni. Ca unul care „A umblat după femei / Ca pescarul după râme“, le știe toate tertipurile, distinge care-i mai de soi („Spune nora despre soacră, / Cum c-ar fi o poamă acră. / Soacra însă vrea să spună, / C-are-o noră, poamă bună.“) și e convins că nici măcar în Paradis nu s-ar schimba situația: „Dacă Domnul ar reface / Raiul după pofta Sa / Și din soacră Evă-ar face, / Ea pe șarpe l-ar mușca.“ De înțepătură n-o iartă nici măcar pe realizatoarea inspiratei coperte, poeta și plasticiana Carmen Voisei, al cărei volum de Confesiuni îi dă ghes: „Privind poeta, vrei nu vrei, / Bărbații toți devin nebuni: / Căci vor s-ajungă, cu Voisei, / La tainice confesiuni.“
Deliciul cititorilor îl fac și epigramele destinate medicilor, ale căror rapacitate și cinism întrec uneori orice imaginație („Doamne, fă mai multă ceață / Și o iarnă cât mai lungă, / Numai cu polei și gheață, / Să mai bag un ban în pungă.“ – Ruga unui ortoped). Când nu e o victimă naivă precum studenta veterinară („Azi la fermă-i mult alai: / C-o studentă, cât o mâță, / Vru să mulgă un buhai, / Care-avea numai o țâță“) sau stagiarul ce dă de lucru clopotarului din sat, medicul devine un „popă-croitor“, aidoma chirurgului: „Toți îl pizmuiesc și-l sapă, / Căci chirurgul, domnilor, / E un popă-croitor: / Taie, coase și îngroapă.“
Om al timpului său, cum îl definește universitara Elis Râpeanu în cuvintele-prefață, Vasile Matei vă oferă, neîndoielnic, și alte plăcute surprize, așa încât nu putem decât să-i dăm dreptate și să fim de acord că „Peisajul epigramei românești se îmbogățește cu un volum valoros, care va constitui un titlu de referință în evoluția acestei specii literare.“

* Inclus în volumul "Poeții Bacăului la sfârșit de mileniu: debuturi 1990-2000"