poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-27 | |
SI DUMNEZEU A CREAT DIN NOU FEMEIA
(Doamnei Monica Lovinescu, in anul 2002, la aniversarea a 80 de ani de singuratate intr-un veac bolnav si pustiit de demoni) stau în semn ca-n apa morților un pește de argint, în toate se-nfiripă rostul cu care trec ținîndu-se de mînă umbrele fără ecou din Podul Curcubeului și iată de ce nu mă mai mir și nici nu găsesc un pieptene pentru acel plîns ermetic cînd vine vorba despre Iov ca despre unul care a stat la coadă la viață încă de la cinci dimineața, împreună cu întreg cartierul, se făceau liste, tabele, vecinii de scriptură își aduceau mesele de lucru în fața magazinului și lucrau de zor la statuile zeilor ce creșteau peste bulevarde și cafenele ca un centru de putere neinaugurată, zeii își fac mereu de lucru cu corpurile în care bagheta diluează o muzică pentru tobe, dar au uitat să-l spele de noroi pe André Velter fără ca nimeni să cugete că zeii nu erau decît niște fîșii de agățat golul, dar pe atunci, cînd era pace la Thipareth, despătimirea se făcea fără autocritică și fără săpun, fără secrete de profunzime fără ședințe și fără gazeta de perete a despătimirii, iar într-un tîrziu, cînd se considera că ești suficient de despătimit, sau, mă rog, un despătimit în plus, ți se elibera carnetul de despătimit pe care scria citeț numele, prenumele, locul patimii, clipa cînd te-a pocnit și datele tehnice ale daunelor, lista patimilor avute înainte și lista patimilor cu care ai rămas după cura de despătimire, dar ce patimi aveam, domnule Iov, îi spunea vecinul său de apartament, ce patimi aveam noi la vremea cînd cosmosul de-abia ne suflase cu aur, imaginează-ți că ții în căușul palmei tensiunea iluziei prin care femeia îți lasă o zgîrietură mătăsoasă pe retină, un receptacul prin care îi simți gustul înainte să apuci a despica sîmburele din care va crește o corolă de fulger, imaginează-ți că vrei să bei apoi apa din căușul palmelor tale și te usuci de sete după primele picături, căci apa avea gust de cîntec înfricoșat și încă nu-ți vine să crezi că vei crăpa de sete în preajma vîrstei cînd vîntul ți se încolăcește domol în jurul umerilor ca schița unui accident astral, în timp ce trupuri palide te vor stropi cu zgomotul lor cum picătura de ser pe un pacient aflat la reanimare în deșertul Malkuth dar acuma nu zic că asta este propriu-zis o patimă, domnule Iov, continuă vecinul lui de apartament, vorbind singur în acea dimineață de joi cînd se vindeau cuvinte goale la magazinul din colț și Iov stătea la coadă pe viață împreună cu întreg cartierul, patima începe atunci cînd pronunți cuvîntul moarte așa cum ai rosti o sumă de bani. nici prea mare dar nici prea mică, în prezența unui bărbat cast și cu modulațiile unui ecou de matrice din care au dispărut golurile libertății, imaginează-ți cum crește lunula dimineții între mîinile lucioase ale femeii tale ce tocmai ți-a frămîntat o pîine nici prea mare dar nici prea mică pe care să o duci cu tine la cîmp și să o frîngi deasupra pămîntului încă rece, după care te vei lungi pe armura lui, scormonindu-l îndărătnic, pînă ce vei înota gol la sfîrșitul verii într-o mare galbenă de ierburi fierbinți, imaginează-ți că vopsești casa în culoarea ce o avea la începuturi pielea de femeie tînără cu care ai descoperit că se aseamănă harta Americii privită printre gene și schițată sumar între două nopți irosite, oprește-te brusc transparent în fața unei femei bătrîne ce nu se mai uită la lume decît pentru a reface culoarea albă a unui ou închistrit cu prea mult roșu și mov și întreab-o de ce îi cresc acum direct de sub unghii aripile între care inima întîiului bărbat intrase în galopuri barbare fugărind altădată din preajma ei dezordinea cuvintelor fără miez, e bine că au mai trecut niște minute bune, domnule Iov, în care am fi putut păși orbi peste planșa cu cuie și flăcări de la circ, și totuși n-am făcut-o, pentru că patima nu ne împinge decît la lucruri cu adevărat serioase, cum ar fi acela de a sta cu ochii pierduți nopți întregi pe linia moale a cefei cu care femeia de ceață aprinde în lume o faclă, m-am gîndit adeseori, în astfel de momente, cînd ea dormea și cum stătea așa cu spatele la mine ca un ecran scintigrafic decolorat, că bietele mele mîini albastre de frig s-ar putea încălzi presîndu-i și frămîntîndu-i ca un olar gîtul leneș și fierbinte pînă ce acesta ar fi ajuns cît un fir de agheasmă, dar în aceeași clipă am știut că lumina are nevoie de o răscruce din care să țîșnească întărită mai departe și din nou am putut să plîng cu lacrimile mele adevărate, cele care mă ajutau uneori să știu unde mă aflu, unde mă tot duc și ce mi se va întîmpla atunci cînd mă voi ridica din genunchi trăgînd după mine în sus și acel semn ce înmoaie picioarele îngerilor și le smulge strigăte copiilor mei, dar în toate împrejurările știute și neștiute, domnule Iov,- cînd patima ne-o ia înainte ca o pisică ce știe deja gustul laptelui de femeie ca pe o picătură de ambră din care, răsădită în amiaza crudă încă, ar putea izbucni un incendiu nimicitor, lăsînd în urmă, în golf, lăzi de portocale și de trupuri umane carbonizate laolaltă-, hai mai bine să nu ne uităm la trecut ca la un prizonier de război aflat în așteptarea nopții pentru a fura de pe crengile înalte fructele cele mai rumene, căci toate acestea, domnule Iov, nu sînt decît niște simple supoziții despre acele timpuri ale despătimirii, cînd între noi și iluzia noastră de sine se acumulase ultima respirație psihică, încît tot ce ne rămînea era să refacem iar și iar toate calculele despre zero și despre tot și să le presărăm ca făină în același lut din care i-a venit și trupului sorocul mai tîrziu și tot pe calea unor geometrii subtile iscate din palpit de chaos, dar să începem cu începutul, îl avertiză vecinul de apartament pe Iov, ca pe unul care a stat la coadă la viață împreună cu tot cartierul: ne place să răzuim din remembrare, folosindu-ne de dinții ascuțiți ai acelor iubite din care este făcută linia orizontului nostru, exact acele cuvinte ce populează absențele din energia dezsexuării și pavează cele douăzei și două de căi lacustre din Arborele Vieții Neîncepute, ne aducem aminte prea tîrziu că nordul este doar un pol psihic generat de feminitatea absconsă a bărbaților în descreștere, ne prefacem că ne este de ajuns numai să atingem o zînă pentru a o împiedica să ne tranchilizeze prin contiguitate, cînd în realitate alfabetul și lexicul barbar noi le-am construit din scheletele aurii ale tuturor pămîntenelor nubile, vrem să întîrziem în fiecare nume de femeie la fel cum se zvîrcolește micul bob albastru de orz în pămîntul strîmt al cerului de decembrie, noi avem o idee fixă, în virtutea căreia cuvintele rostite sînt niște păsări migratoare ce singure cunosc liniile slabe ale spațiului pe unde poate fi străpunsă dorința bărbatului de a ține țărîna în palme ca pe un pîntec bombat de femeie fără glas, și atunci se nasc acele cuvinte ce nu se aud decît în mintea noastră, spintecînd-o în două lumi ce nu se pot atinge, una în prelungirea celeilalte înflorind ca gerul, iar mai tîrziu, neatenți fiind, ofrandele rostirii se întorc la noi ca fluturi ce ne umplu auzul cu foșnetul notelor de plată ridicate, nu-i nimeni mai singur pe cer decît un bărbat ce a pierdut cuvintele de deșteptat ritmul cu care lumea se învîrte în așa fel încît o singură femeie să-i fie miez și ochi și navă, și încă n-ar fi destulă patimă în acest titirez, dacă vîrtejul stîrnit n-ar răvăși și sicomorii, și sălciile, și salamandrele ce trec tacticoase peste firișoarele cu care apa morților sapă în creștetul fiecărui bărbat un izbuc ce nu l-a putut ajunge la timp ca idee, căci într-o zi, domnule Iov, cînd în toate plutește o stare de inițiere, și cînd nimicul se lăbărțează ca o inflorescență stăvilind lumina, ni se pune în vedere că am trecut examenul de despătimire cu brio, pentru că am avut răbdare cu carul și am stat la coadă la viață, laolaltă cu tot cartierul, de la cinci dimineața pînă la sfîrșit, cînd cuvintele goale erau spălate cu detergent ca niște sticle de rachiu ieftin, și mai erai și dumneata cu noi, domnule Iov, dumneata care ești tare de cifru ca un verset cuantic, și abia atunci robia noastră se preschimbă în pulbere ce cauterizează rănile deschise de care e plină cocoașa fecioarei ce ne-a cărat timp de optzeci și șase de ani și cincisprezece minute cuvintele de pe o punte de vapor pe alta și tot așa pînă la Teete malkutakn și etajul geologic al tuturor fecioarelor în a căror cutie toracică răsună muzica războinicului fără război încît odinioară, ca și astăzi, ne desprindeam de țarcul ființei fără a o începe, împungeam limita cu cornul unui cuvînt fără rădăcini și, dintr-o dată, așternut în ritmuri, universul ne regăsea ca pe locul geometric unde Dumnezeu a creat din nou femeia Angela Furtuna - Poesie în "Poemian rhapsody- Cartea Donei" (Si Dumnezeu a creat din nou femeia) p. 53 - 57. *** Blog Angela Furtuna |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate