Poetul vine cu piper și garoafe, cu zmeie de hârtie. Cu
lumânări arse și cu puțină sare.
Poetul aude plânsul păsării între trandafiri. El vede luna
pierdută printre chiparoși. El aude broasca
mlaștinilor, orăcăitul gușei sale umflate.
El privește semnele jugului pe umerii tinerei aducătoare de
apă. El urmărește un firicel de fum între
tinerii stejari. El întâlnește femeia în doliu
care-a cules un mac din lanul de orz.
El ascultă cum bate pulsu-n umeda pădure a serii. El se
oprește lângă biserica incendiată, cu dale sparte.
El se ridică în revărsatul zorilor și aude grelele roți
învârtindu-se, ca o moară-n adâncul
pământului.

Poetul cunoaște deopotrivă neliniștea și bucuria, el știe că
aerul neliniștit al camerelor va deveni
revoltă. El vine, ca un copil, cu o ramură de
mirt în mână. El descoperă lumina roșie-a
serii în oglindă. El ascultă strigătele de
exclamație ale fetelor care simt curgându-le
propriul sânge.
El vede cum calul suflă adânc în apă înainte de-a bea. Și
el vede cum praful minei a-nnegrit cireșii
sălbatici în floare.

Poetul caută acea muncă pe care nimeni n-o știe, acea
îndatorire pe care nimeni n-o vrea.
El se află la jumătatea drumului dintre mistrie și porumbelul
voiajor. El nu închide asfințitul soarelui în
batista sa. Dar el stă într-o corabie
care-alunecă fără vânt pe apă.

El știe că ceva l-așteaptă undeva. Ceva care nu-și are sălașul
în case. Ceva care traversează-n goană
peisajul, mai invizibil decât fumul. Ceva care
nu se oprește nici în uzine, nici în cimitire.

Nimic nu-l ține legat pe poet. El cunoaște aceeași pace ca a
ierbii care crește și-a ninsorii care doarme.
El stă sub cataracta tăcerii, ascultând
promenada ecoului prin cameră.
Există un copil abandonat în pădure.
Există o carte deschisă sub ploaie.
Există un orologiu acolo sus, ca un cuib de rândunică.
Dar e vorba, de asemenea, de altceva. De ceva fără chip și
fără nume. Mut și surd.
Ca soarele serii pe cearșafurile înghețate într-un pod.
Ca cel mai umil dintre fluturi când își strânge aripile spre-a
deveni o simplă palidă petală.
Sau ca limbile unui vechi ceas de porțelan unite pentru o
clipă.

Cutele unei rochii părăsite îi fac rău.
Amintirea unei voci de dincolo de murmurul unei ape.
Urmele unui picior umed pe pământ.
Efemerul, ceea ce dispare, ceea ce-abia se vede. Nu
concretețea care înăbușă posibilul și smulge
petalele speranței.
Nu gura care-și mănâncă propriul trandafir.
Nu sânul care se odihnește leneș în hamacul său.
Nu ninsoarea care, acoperită de funingine, devine un criminal
mort.
Nu molia care atârnă pe veșminte ca un liliac pudrat cu făină.
Nu sfoara cu care se scot dinții.
Nu însăși pata unei lămpi pe tavan.
Nu, ci altceva, efemer și durabil. Ca o colină de apă, ca o
barcă de frunze.
Ceva mut și definitiv. Ceva mai ușor și mai penetrant.
Ceva -