Și nimic nu pare teafăr,
nici Lucifer din Luceafăr,
nici vigoarea hominidă
de prăpastie avidă,
nici iubirea cea curată
ce se vede ca o pată
de durere refugiată…
Cui să-i cer și ce anume
când ce vrei nu are nume,
cui să-i sufli-n față focul
când în foc îți este locul,
cui să-i spui că din durere
viermele prinde putere?
Neființă, scump imperiu,
transformă-mă-n deuteriu!


Sper ca sotia scritorului - Diana, sa nu se supere pe mine pentru ca am vrut sa va aduc spre citire aceasta ultima poezie a lui Ion Tugui, poate ca multi se vor grabi sa comenteze literar, stilistic... cine are ochi de citit si inima de inteles sa citeasca, cine nu...