un hoit palindromal tăiat spre infinit
ș-un suflet desprins de pe marginea zemoasă a vidului
nestins de vreun fir de foc mai zgomotos,
se zbat ca-ntr-o lumină când încă-ți mai zăresc dulceața...
acea dulceață în culori incrementate spre adânc
pe care le sorbea zi de zi nemâncatul din mine
pe care acum s-a așezat un porumbel ținând in cioc
o margine vibrândă de mitocondrie...posibil a mea...
sigur a mea... eul meu nu mai are nevoie de ea
o poți savura în soare cu arome de trecut...
mai ales de trecut...! dar și de melc!
pofta buna! acum voi îngheța ceva mai bine de două secunde
măsurate în Brown care nu mai are sens.

acel "încă" a trecut...