Casante, exact ca viata mea umila,
Sunt bibelouri in rafturile prafuite.
Ele sunt neingrijite, tratate fara mila
Pentru artele lor de mult iubite.

Este intuneric si e frig; ploua din inalt,
Fulgere sclipitoare lumineaza-n odaie.
Viata parc-a mai facut un important salt,
Pogorandu-se ornamentand arta cu ploaie.

Un cavaler de sticla, tanar, mandru si curajos
Asteapta-n poarta o domnita pentru un sarut;
E vopsit albastru, are-o za ce matura pe jos,
Chipul lui alb cu ochi albastri e-un suras placut.

Cu un raft mai jos e un mos pescar
Cu o ata, un peste formand o undita.
Langa el e din plastic un negricios bondar
Strapuns in aripa de-o subtire sulita.

Dedesubt e-o caprioara cu-o ureche ciobita,
Speriata de auzul pustii unui vanator.
Sta la un izvor de praf, e tare ostenita,
Iar cu-n raft mai jos puiul ei e mort de dor.

Langa el sunt doi porumbei in zbor,
Iar alaturi o lumanare de mult stinsa;
In aer clipeste o raza de amor
Caci un cosar negru are inima aprinsa...

...E o fata, vecina de biblioteca, langa usa,
Iubita unui inger blond ce-i sta alaturi pururea.
Cosarul, neiubit si neurat, plange cu cenusa,
Prafuindu-si sufletul vopsit in adancimea sa.

Intr-o zi, odata, o furtuna aspra s-a ivit,
Biciuind fereastra veche, putrezita; o rupea.
Si doborand-o, un lemn pe fata a lovit,
Prefacand-o-n mii de cioburi pe podea.

Frigul cu furtuna, patrunzand, au adus pierire.
Peretii scursi si uzi nu mai pareau arte.
Ochii ingerului de cristal ardeau de o despartire,
Caci peste tot, in camera, mirosea a moarte.

Numai micul cosar, rastignit de soarta,
Isi blestema sufletul cenusiu, smolit, rapus.
Era indragostit. Dar acum, vazand-o moarta,
De pe raft s-a prabusit si-n cioburi s-a transpus.

O realitate umana, smulsa din scurta sa desfasurare.
O scena incruntata dupa o furtuna rea.
Si noi, daca am aruncat in urma un cuvant care doare
Vom ajunge niste cioburi uitate pe podea...