Lovi-te-ar setea de adânc, de-abis pierdut dorul lovi-te-ar!
Nemulțumit și trist și gol soarta cea rea găsitu-mi-te-ar!
Înalt spre boltă să tânjești și scundă zarea să îți fie
Să plângi cum numai marea-n van drumul spre lună vrea să-l știe!
Dorul de stea să te răpună în palida lumină rece
A vechii candele ce-arar doar cu-un opaiț se întrece!
În jind de tainică genune să te îmbie curcubeie
Nebun rotind al vieții limb doar albă setea să ți-o beie!
Fluture orb, bezmetic zborul să te lovească-n vaier mut
De transparența unui geam neînțeles și neștiut!
Să te îmbie dulci cuvinte, sub pană însă să se lege
Toată chemarea din adânc în vorbe fade și betege!
Spre mândru pisc cărarea suie-ți, de nouri încă neatins
Nerecunoască-ți pasul drumul și rătăcească-ți pe întins!
În nebunească arcuire către alt soare să te-mbie
Glasul înalt, Icarus însă călăuză să îți fie!
Obosit, când umbre hâde pe temerare năzuinți
Vor pune frâuri nevăzute și pe doruri și dorinți
Să te-așezi. Și alb, lunatic, gâtul lung spre ultim cânt
Să-l îndrepți. Dar răgușala aibă ultimul cuvânt!

Doar atunci vei înțelege dorul dureros ce-apleacă
Peste-a pasului tău urmă din nisip, sub luna seacă,
Roșul buzelor tăcute ce sărută-n scumpă urmă
Visul vechi pe care valuri cu nisipuri reci îl curmă.