Cu pasu-ncet șovăitor intrai,
pe-aleea plină cu castani,
poate la mine te gîndeai,
deși trecuseră atîția ani...

În palmă ți-a căzut o frunză,
salut din bolta falnicului dom,
îngînă-ncet, o scurtă scuză,
e tainică, căci el nu-i om...

- Poftiți, intrați stimată zînă,
respectul eu vi-l datorez,
căci timpul strînge-n ghem de lînă,
o amintire de-amorez!

- Erați atunci mai fericită,
căci floarea cînd va dăruit,
acel tînăr... nu-i o ispită,
ci-i o iubire de neocolit!

Tu stai și asculți acea șoptire,
către un lac te îndreptai,
undele-s repezi... către devenire,
din vis în realitate așteptai.

Acea cărare ascunsă-n frunze,
umeda bancă singură-i acum,
așteaptă ca și-atunci, cînd din peluze,
i-am răsărit noi, bucuroși în drum.

Strigăt de pasăre pe cer plîngîndă,
anunță cu tristețe vremea ta,
deși-i cumplită atmosfera udă,
vrăjita e natura... tu ești ea!

Ce timp atunci...ce vreme...ce iubire,
ce amintire las-acum și toamna!
Iubită zînă nu gîndi la despărțire,
căci sîngerîndă-mi e și mie rana.

Tăcut e parcul dar tăcut și eu,
mă-ndrept agale către tine,
"ținîndu-te de mînă... gînd de leu,
ți-oi dărui buchet de flori divine!"

Sînt flori de toamnă, amintiri, visări,
în vremea ce ne-a-ntors la vatră,
iubesc și voi iubi mereu cărări
ce m-au condus la tine... doruri - piatră.

Treceai acum pe lîngă un gorun,
o lacrimă fierbinte-ți arde obrazul,
căci amintirea, ghindă și alun,
ți-a cuprins dorul, inima, necazul...

Dar cine a îndrăznit să pună mîna
pe ochii ei de zînă? Sacru gînd!
Sînt eu, surpriza vieții - Luna,
trecută spaimă, gîndul sîngerînd.

Întorci capul și de supriză luneci,
în ale mele brațe să te prindă,
nu crezi în anotimpurile reci,
și aștepți sărutul meu fierbinte să te atingă...

...imagine...vis...dor
...oglindă.


20 octombrie 1987