"ÃŽn vaduri ape repezi
ce vuiet dau în cale,
sînt reci acum și limpezi
doinind eterna jale..."

E basmul vechi ce-ntoarnă
hrisovul vechi al lumii,
iubirea-n dor de toamnă
și-s mii și mii stăpînii.

Eternă jale lungă
a timpului bătaie,
plutește-n val de fugă,
stîrnit de ghionoaie.

Acum se lasă seara,
iar timpul negru tace.
- De ce e lungă scara?
- De ce și luna zace?

Un glas a cărui clipă
găsește întregu-n mine,
izbește arip', aripă
venind el...către tine.

De dor și de-ntuneric,
se teme dar nu lasă,
de-i greu și de-i himeric,
se duce către casă.

El intră în odaie,
tu dormi precum o zînă,
cuprinde-a ta văpaie,
sărut-a mea stăpînă.

Zîmbești, căci visu-i falnic,
nu crezi că sînt acasă,
nu tu... ci el, năvalnic,
te strînge-n a lui plasă.

Vorbești cu el în șoaptă,
te aud ce spui...dar cine
alungă vis de fată?
Ah! Dimineața vine!

Hei, cine mă răpește?
Ah! Gîndul meu coboară,
venind 'napoi grăbește...
Și timpul mă doboară.

...și a murit o vară,
...și a murit și luna,
mă-ndrept spre-a mea comoară,
să îi sărut cununa.

10 octombrie 1987