Am suflet sălbatic,
am urlet de câine
și toată simțirea
mi-e trup împietrit,
cuvinte macabre
îmi sună prin minte
și dorul mă cheamă
în cântec de schit.

Durerea mă neagă
spre pururi albastre
uitate in visul
dement și strunit,
iar vocea-mi vibrează
în valuri de teamă
palpând înspre ceruri
un nor infinit.

Și plânge poetul
și-și strigă durerea
săltând inefabil
un gând asuprit
de oameni, de stele,
de Terra barbară
într-un cadru haotic
de timp schingiuit.