cimitir-meteorit sau in-vers

astăzi ploaia a stins toate țigările, au rămas însă vocile de scrum
și scheletul fumului, le strâng la piept de parcă le-aș fi născut eu însămi,
persoana întâi devorează tot ce ar putea fi povestit.
despre omul din perete cu domnișoara lui de pe genunchiul drept,
despre moliile argintii rozând elegant și discret blana amintirii,
despre scrisul în oglindă
cuvinte stâlcite, răsturnate în oglinda care nu le poate înfrumuseța,
numai tu poți să le atârni cercei și să le coși franjuri pe umeri
nimeni nu știe ce cauți tu în text de fapt, ai alunecat poate o dată cu aluviunile conștiinței,
cu inundația ce prăvălise ulucile gardului
ploaia încă mai aplauda puternic propriul său spectacol
în vreme ce eu, poezia și felia de pepene bârfeam, CA-ntre femei,
absența și prezența succesivă a amintirii pe ecran straturile de timp
se depuneau mereu, mereu peste fostul câmp de luptă

în cele din urmă până și ploaia a asfințit întunericul tremura
ezita să-și aștearnă și el cearșaful, cum îți așterni așa dormi
sau așa te zvârcolești căutând ecoul
unui sărut vechi înotând contra curentului

adevărul e că omul din perete uitase (renunțase?) să vâslească printre cărămizi
așa că pe domnișoara perfect sculptată o luase valul tresărise târziu
când se afla deja iremediabil departe de orice suprafață de uscat
traversa într-adevăr o perioada dificilă țigările erau ude și îngerii
uitaseră versurile imnurilor de slavă iubirea se declarase pasageră
domnișoara fuma furtuna sau raza ascuțită a stelei sau chiștoacele zilelor de Ieri,
în funcție de anotimp. rememora etapele devenirii, ale construirii
peretelui-fluviu, nici ea nu mai știa prea bine cum fusese,
dar parcă după cum urmează (știu, ați putea spune că vorbesc
cu prea multă ușurință despre asta):

day one
„uneori neliniștea poate fi atât de…dulce! (…) nu vreau să folosesc cuvinte mari…”
zâmbet viclean.
„te previn…să nu te îndrăgostești de mine!”. prolepsa
prima cărămidă.

day two
cărămizi în progresie geometrică.
„semnele mele vitale sunt în strânsă corelație cu frecvența vorbelor tale” (din perete)
tâmple zvâcnind bănuitoare. adevăr strecurat printre scândurile gardului.
„iubirea nu se poate învăța…se dăruiește!”
…
vals al zilelor. edificiul avansează.
„tavanul mă strivește fiindcă m-am apropiat prea tare de îngeri”
…
day 100 (or so)
zeci de cărămizi. fluturi.
„cum poți fi atât de…eu?!”
gândul mușcă sânii de marmură. se construiesc reciproc, un adam și o evă.
fiecare „mâine” e un vis coborât în realitate. (lasă, zidarule, visul în pace, nu-i pune temelii!)
cuvântul a dat buzna în ploaie cu tot cu fumul de țigară, paralizând bărbații din jurul zidului.
săptămâni întregi. trup demolat de mângâieri în valuri.
vânt cenușiu mirosind a presimțire.
…
the day when the Name rises from the Rain
„te-ai plictisit de mine”.
bătăi cu pumnul în perete. cărămizile încep să cadă, una câte una din sutele de mii.
sânii se ofilesc. lucrurilor li se spune pe nume. în sfârșit. abia în sfârșit.
cimitir-meteorit. sau in-vers

profeția spune că ne vom cufunda dimineața mâinile în sânge
ca să ne spălăm pe ochi și totul va fi pentru zadarnica memorie
a statuilor goale…și totul va fi pentru ultima oară

intonație schimbată, registru impersonal.

nori ascunși în buzunar împreună cu ultimele cuvinte nevinovate
cu mesajele din miez de noapte cu buclele ultimului înger jumulit de zidari bețivi
cu sufletul găurit de cotoare de măr

toate medicamentele dintr-o farmacie n-ar fi fost de ajuns
să vindece cântecul pe care îl auzeam mereu, mereu, înmulțindu-se
o dată cu celulele mele nervoase, crescându-și puii în interiorul meu,
ca un animal refugiat într-o scorbură, o văgăună…
nimic nu este ce pare a fi, vorbe uzate ca o pereche de blugi tociți.
salvarea vine doar pe strada din spate, și-n loc de sirenă
își anunță intrarea cu același cântec…
bărbatul cu mașina gri începuse și el să cânte de parcă n-ar fi avut altă treabă;
cânta și mă săruta pe gât, habar n-avea că sunt sătulă
de atâta gri din cauza zidurilor de spital, habar n-avea…
așa că l-am aruncat în lada de zestre, să escaladeze acolo rotunjimi
printre perdelele de pe vremea bunicii, după care am apăsat pe accelerație
și am pornit-o spre tine, și uite de-aceea acum ți se pare că sunt aici

…noapte cu petale de crizanteme și nu mai pot decât să-ți povestesc
despre femeia care îngropase parfumul de bărbat în palme
și-și construise o fortăreață din pahare cu martini alb, nimeni n-ar bănui vreodată că era
eu…
invalizii de pe paturile acelea de spital își continuă și astăzi refrenul scorojit,
au cârpit lenjeria veche cu partituri din pielea acelui cântec dintotdeauna…
și dacă ți-ai încuia pentru câteva clipe privirea undeva, ai conștientiza că simțurile rămase
își scot trupurile din paharele cu martini și se cuibăresc
printre microbi și mașini gri.
în parcare fusese întotdeauna liniște, dar în seara aceea mi se părea
că a sosit vocea ta și a tras pe dreapta aducându-mi medicamente și fluiere.
leac pentru singurătatea în doi, în trei sau în câte/câți sunt(em) de fapt.
apoi am adormit. adorm. continuă tu dacă mai poți.

Notă: text scris împreuna cu Roxana Eichel