În tăcere
îți vorbeșe memoria,
ca o mare agitată
izbindu-se de digul nemuririi,
un nisip într-o sticlă
plutind fără mesaj,
peste valuri, mereu.

Penumbrele-și rescriu povestea,
în umbra tuturor
stejarilor noștri, bătrâni
de-atâta foșnet,
de cum te albește timpul,
stingher.

Și fără-a-mi spune un cuvânt,
mi-ai citit o carte-ntreagă,
altfel albă, virgină,
roman al ochilor
ce au uitat
să mai privească
în interiorul istoriei noastre reci
și prea caste,
ce în lipsă de timp
naște sâmburi de haos,
trei îngeri de ghips,
doar pe ei, copiii rebeli.