Se așternea ușor de-a lungul pagodei
leneș și trist că noaptea îl ucide iar
un pic roșiatic emotiv se pare
nu știa cum să plece fără să deranjeze
tinerii veneau special pe acoperișuri
spre a-și încălzi cerurile cu seninul lui
iar el nu făcea altceva în fiecare seară decât
să le mulțumească sfios și să se piardă în întuneric

Clipind încă o dată din ochiul care-i mai rămăsese-n afară
și-a lăsat lacrima să se rostogolească în noapte
cu speranța că va exista mereu un mâine
care să-i zâmbească șugubăț de după vreun munte
din întinsul câmpiilor sau din valuri

Cât dormi
împrumută-i din lumina ta
celei ce e sufletului nopții
stăpână.