E dimineață, am gura amară și cârcei în tot corpul
Peste geam văd pâinea rotundă și inaccesibilă ca idealul unui adolescent
Mă întind și mă las fără să vreau în voia mea însumi
Și cuget banal că lumea-i inutilă și trăiește fără nici un rost...

Așa cum mă cuprinde nostalgia boabelor de porumb
coapte-n tarabă
și a mămăligii cu brânză friptă pe jăratec a oamenilor proști...
nu-i nimic, că doară ți-ai propus să fii luptător și să cucerești lumea
și ai nădejdea să revină niște timpuri ce nici măcar nu le cunoști.

Acum dă-te jos din pat și caută și muncește fiindcă nu-i rușine
Ei, ascultă-mă: am fost pe rând: mareșal după caruri mortuare,
am spălat pe jos, am ținut filozofic de coarne roaba
și am măturat măreț și ,,dégagé" pe trotuare.

Nu mai scrie versuri prozatorule care faci patetic foame:
Punctează de vrei mizeria sau descrie ca un Neron, o vâltoare,
Urmărește ca prostul un copil ce duce înghetat un lemn în sanie,
sau fugi ca un foiletonist după inspirație pentru intriga fascicolei viitoare.

- Da, dar în mine se prăbușesc o mie de visuri.
Sunt tot atât de gol și inutil cum am plecat de-acasă
și așa cum sunt m-a cuprins nostalgia boabelor de porumb coapte-n tarabă
și a mămăligii părintești aburinde și calde de pe masă.