Întâi, s-a deschis începutul,
peste cadavrul sfârșitului
și din el conștiința mea,
emblema nasterii mele,albastră
și inocentă mi-a fost chemarea,
strivită în creștet, între doua priviri,
mai străine decât moartea
cum alunecau dulci, ca două lacrimi
pe pervazul probabilitații de a exista,
alunecare peste alunecare, și eu
tăcut și intunecat ca o înviere
prin spaime legat, printre straturi de trup
fraged mi se imbătrânea sufletul,


iată cadavrul unui nou început:
îl văd, de când m-am prefăcut că exist
e cadavrul meu devorat peste timp,
închegat și obosit, fără grai
și fără sfârșit...