E simplu, nu?
E simplu să deschidă brațele arse,
să soarbă petalele florilor,
să arcuiască pași peste prundul dezgolit,
să plutească timpuriu
-chiar dacă nu e încă iarnă –
căci totul nu-i decât țărmul sur,
o nouă margine de mare pe care nu a mai gustat-o.
Gustul neștiut al plăcerii soarberii de apă,
al revărsării valurilor prăfuite de atâta stat.
Este încă simplu să se închidă între lacătele ploilor mocănești ce se pierd sub mii de albe nisipuri
frământate de ani cu tălpile goale.