Urlă munții, Românie, urlă, nu mai tac
ȘI plâng câmpiile, jelesc sub ochi de nedreptate.
Ce-ai pierdut, tu, mumă; ce-am pierdut, noi, frate!
Cămeșa-i răzlețită, rănile se bat.

Ce-ai pierdut tu, mumă, sărmană peste toți!
Stau ploile-n fereastră, sub ochii tăi roșiți;
Pe urme de mocirlă, lumina stă să piară
De ce atâta jale? N-ar fi întâia oară.

Copiii tăi, oriunde, la piept nu stau s-apară
Li-s dragi lumini străine, cu ochii de catran.
De ce îi lași tu, mumă? N-ar fi întâia oară
Să-i ierți ca-ntotdeauna, s-aștepți, să ierți în van.

Mereu îs duși de-acasă la somn de-nstrăinare
Ce-i de folos pământul, țărâna cea amară…
Dar tu le mângâi fruntea rece, la fel ca-ntâia oară
Și-n ochii tăi de ape usucă doar iertare.

Le mângâi fruntea dulce, îi cerci de le e frig
Și foame, sau bolnavi de sunt acum, aici
Din cele reci albastre întinderi ce funig
Ei s-au întors iernatici atunci și-acum, aici.

Dar rău se bate-n rău și binele-i himeră;
O, mumă, Românie, stai singură-n cerdac
Sub stâlpii tăi de piatră, gândacii nu mai tac
Sub stâlpii de lumină îi lumea greu mizeră.

Acolo-n spate, iară venit-au răpitoare
S-au asmuțit la tine, la fel ca-ntâia oară
Ai amuțit – tăcere și bocet și iertare
N-ai ochiul rău de ură, n-ai umbletul de fiară.

Și până când tăcere? – Mereu, ai fi răspuns
Așa-i fu soarta dată, la fel și pentru noi
Copiii tăi, mămucă, de frică s-au ascuns
În zgomot de năpastă, stau drepți și limpezi, goi.

Măicuță, Românie, vezi de cată-n zori
Sunt vremuri de văpaie, sunt vremuri de urgie
Adună-ți copilașii sub ia ta florie
Ajută-i să îți crească cu rădăcini, cu flori.

Să-ți fie reazem munții și să-ți cânte
Măicuță dragă, iară și plaiurile multe
Copiii tăi oriunde, la piept ei să-ți apară
Și tu, să-i mângâi dulce, la fel ca-ntâia oară.