Mi-e dor de Tine, Doamne, tot mai dor,
De-aceea sufletul meu, calator,
Pornit cu-ardoare in cautarea Ta,
Ascultator, raspunsuri la-ntrebari ar vrea:

Ce este el? Ce cauta pe Pamant?
De ce zborul abia-nceput spre Tine-i este frant?
De ce parintii isi reneaga fiii,
Unele mame ucigand copiii?

De ce sunt multi parinti abandonati?
N-or fi avand, dragii de ei copii, acum realizati,
Sa le poarte de grija, sa-i iubeasca,
Asemeni lor in tinerete, micutii fara griji sa creasca?


De ce este atata ura intre frati
Si lipsa de respect intre femei, barbati?
De ce sunt jafuri, crime si razboaie,
Iar cei puternici pe cei slabi despoaie?

De ce in fata banilor spinarea ni se-ndoaie?
Unde sunt norii-aducatori de ploaie
Ce face ca ogorul sa rodeasca
Si viata oamenilor sa-nfloreasca?

De ce Pamantul zamislit de Tine este sterp,
Iar cei luminati de-al Tau Duh vorbesc in desert?
Putini sunt cei interesati de ale lor stradanii
Si sa-nteleaga bine ale Tale pisanii.

Nu ne mai pasa de iubire,
De frumusete, de simtire,
De oameni, plante, animale,
Avem sufletele goale,

Iar Duhul de la Tine, Doamne,
Nu are cum sa mai coboare
In casa trupurilor noastre zbuciumate
Si pline de multe pacate!

Cu timpul, nimic nu ne mai multumeste,
Iar bietul suflet, de-atata plans, se-mbolnaveste
Si apoi, trupul intra-n suferinta,
Asteapta de la noi, macar in ultim ceas cainta,

Iertare sa cerem de la Tatal Ceresc,
Fiindc-am iubit prea mult tot ce e lumesc
Si am uitat de Cel Venit ca sa ne mantuiasca,
Pentru ca suntem si noi de sorginte cereasca.

Lumina da-ne, Doamne, in suflet si in minte, tuturor,
Sa ne fim noua insine si altora de ajutor,
Sa intelegem, cat nu ne piere rasa,
Ca numai Tu esti Calea, Adevarul, Viata...