Imi pedepsesc visul aruncandu-l in coshmar..
Inca ma intreb de ce ma mai primeste,
Seara de seara…in lacasul acela uitat de lume…
Si luna imi zambeste stirb caci i-a scazut lucirea,
Iar…eu bantui prin mine…
Fantoma vizibila a lumilor mele,
Invizibila a lumilor voastre…
Iar cele trei moire chicotesc isteric soapte,
De dinainte de-a ma naste,
De dinainte de-a muri.

Si imi rechem sufletul haotic…
Cu tipete scurte aruncate fara vlaga
In disperarea ce ma atinge cu suflul ei adormit…
Iar eu…eu imi deschid bratele s-o primesc,
Cu obrajii uscati de sarea scursa
Din oglinzile sparte ale sufletului meu…
Sapte ani de nenoroc, adorm in mine,
Si simt neputincioasa cum moira cea dintai,
Mi-a terminat deja de tors firul vietii…
Ii vad parca ochii sclipind durerea de pe urma.

Transcendenta ma sperie…
Meditatia interminabila a absurdului
Imi ameteste simturile moarte
Si ma intreb cum poate sa le mai invie,
Unde mai gaseste licar latent al uitarii,
Caci am si uitat ca mai exist…
Am si uitat ca mai exista lumea…
Caci acum depan usor firul,
Cu moira cea de-a doua alaturi,
Supraveghidu-mi mairsav incosntienta supunere…

Dorm…ma trezesc…
Mai scriu un vers fara valoare…
Incet, incet tresar invaluita de naluci…
Gata…e prea tarziu pentru mine…
Mi-am rascolit prea crud durerea,
Nu mai am dreptul de a-mi fi calau,
Ucideti-ma voi…nu e decat o repetitie
A ceea ce va fi la capat de drum,
Cand cea din urma moira, cruda si alba
Imi va curma si firul celei din urma zile…

(nota: moire = cele trei zeite, Atropos, Clotho si Lachesis, care calauzeau destinele omenesti, puterea lor fiind implacabila si mai presus de vointa zeilor; erau supranumite “torcatoarele”, deoarece una torcea,alta depana, iar cea de a treia curma firul vietii muritorilor)