Îi este dor de formele spirale, libere, îmbrățișate,
De curbe și linii, asemeni razelor, brățări de curcubeu,
Încă neatinse de veghea punctului de piatră
Și de arderea lumânării din soare, îi e un dor,
Ce mângâie-acum capetele șerpilor, smălțuite cu ochi
Roșii-violeți și siniștrii, culeși din coama Meduzei,
Pe jumătate deschiși spre exterior, să sfâșie întregul,
Pe jumătate închiși în interior, să captureze prada printre gene.
Chiar turlele palatului se destramă, pe nesimțite, purtate de vânt,
Prin albi coclauri, rădăcini cenușii, crescute din vârful oaselor
Amețite, îmbătate de vinul roșu și dulce al patimii din sticlă,
Rostogolit din amintiri precum din piscul întunericului vânător,
Din muntele fatal, în blânda transparență, jucată-n teatrul vid…
Și chiar de a murit, și chiar de a murit istovită de el,
Spiritul încă mai respiră între lumi vertical suspendat,
Respiră dintre flori – polen, petale, lujere și frunze…
Uitate, aspre lacrimi, pe vechi mormânt săpate,
Silențioase, n-au făcut auzit nici un singur cuvânt,
Din gâtlejul zidit într-o piatră uscată, lângă cruce
Rescriindu-și hieroglifa rugăciunii arsă pe rugul buzelor,
Un ac de spin, cusut cu fir amar, pupilele albite, sângerânde,
Rău, necuvintele, rămase captive, între gemene depărtări,
Se-adună a se răscula chiar împotriva celor doi,
În clipa de apoi,
În timp ce dansul continua-va și fără trista lor suflare,
Mișcări care vor frânge contururi vechi și noi,
Sculpta-vor din țărână, o viață-n sân de moarte,
În timp ce ea topește pământul plin de arbori,
El doar sărută rodul singurătății sparte,
Hrănită doar de jertfa sângelui ei de miel,
Doar astfel s-o atingă pe buze fără mască
Doar astfel să le facă cu ale sale una,
De mult căzute, pale, petalele nescrise,
Sărutul lor de gheață, neîntâmplat vre-odată.