copite alergate,
un cal și-o căprioară
la marginea pădurii,
de așternuturi șifonate,
acoperite-n întuneric
patru astre,
pe cerul a două frunți –
ochii noștri
ultima sursă
de lumină
din pădurea rătăcită.
în epoca apusa
a tainei îndoielii
înmugurită în noi,
odată cu uniunea
embrionului dual
cu țărâna efemeră
a cărnii –
început de mucegai
născut mort,
din punctul clipei
de involuție
invaziv trădătoare
nu mai există
nici o altă viața,
nici o alta șansă,
nici un biet secret
rămas întreg,
să ne aline visarea.