Cu proceaura cea veche ce se tologea în cale
Pelerinul șterge colbul de pe lucrurile sale,
Iar apoi se-așază-n scaun și apucă dintre blide
O jimbală și o rupe... Ah! mai sunt câteva ide
Și va trebui să plece înapoi în hagialâc
Peste dealuri și rovine dincolo de cel colnic
Ce-și întinde trupul mare gloduros și cisticerc
Peste zarea înșirata parcă într-un trainic cerc
Și privind la lumânarea ca o novă în delir
Luna tainic se desface-n raze lunge de profir,
Stelele încet coboară prin fereastra de mătasă
Împletesc în cula sfântă pânze de lumină groasă.
El se plimbă prin absidă, părul său de abanos
Se închină la icoane cu mătănii până jos
Și rostește în tăcere somptuoase rugăciuni,
Cu caucul tras pe spate se afundă în genuni...
Calcă lin, cu pasul moale peste norii de cașmir,
Curcubeul ca o ansă se întinde fir cu fir,
Iar în raiul ce se-arată se-mpletesc sticloase ierbi
Și se-apropie de dânsul speriat botei de cerbi
Cearcă să îi domolească cu aromele de tei,
Le doinește dintr-o harpă și adoarme lângă ei.

Dimineața izbucnește dintr-a mărilor alboare
Se aruncă peste nouri, călărind săgeți de soare
Și aprinde atmosfera cu un alb strălucitor
De trezește la viață tot ce-i viu ușor-ușor.
Sub acoperișul culei pelerinul se desprinde
De un vis ce totdeauna ca opaițul se-aprinde
Și-l veghează noaptea-ntreagă cu un cârd de îngeri vii
De ființe-ntunecate, de cerberi și de stafii.
Își îmbracă-ncet ițarii și vreo două straie noi
Se îndreaptă spre cărare, lăsând totul înapoi,
Într-un punct se pierde parcă, între ceruri și pământ,
Cărunțit, pășind în tihnă către muntele cel sfânt...