1

9
***

Creația Ta e asemeni muntelui
Ce stă măreț în fața mea
Iar Tu îmi ceri să am atâta
Încredere în Tine , atâta iubire
În iubirea Ta , încât, încât
Să-i cer muntelui să se arunce
În mare și el mă va asculta,
Adică să se dea la o parte
Din fața Ta, ca eu să Te pot vedea!
De ce Doamne,mi se pare uneori
Că e mai simplu să sap o cărare
Sub rădăcina muntelui,
Să sap un tunel prin piatra lui,
Ca eu să ajung la Tine departe,
De parcă Tu ai sta pitit în dosul muntelui
Iar eu nu te-aș putea vedea?














VREAU O ALTÃ LUME



10

***

Eu
Viața….
Eu plutem și
El mă ținea
De mână
Deasupra
Haosului !!


11
***
Mergea plutind
Pe o curbă,
Plutea în genunchi,
Mâinile îi erau linii
Infinite,
Ce ajungeau
La ochiul lui
Dumnezeu.










12

***
Privirile sunt doar un
Foc aparent,
Ce-l văd asemeni
Unei iluzii.
Cuvânt țipător,
Ce e
Sunetul gol
Al pustiului
13
***
Focul cum arde aud,
Aud bătăile flăcărilor,
Trosnetul jarului încins,
Luminile ard ,
Eu ascult sunetul...
Focul arde în sobă
Afară ninge liniștit.
14
***
Nu știu ce m-a făcut astăzi
Să mă asemăn cu un copac violet,
Înflorit cu flori verzi albastre
Și parcă prin fiecare frunză
Vântul îmi șoptea
Cuvântul,
Ce nu-i puteam rosti
Înțelesul.










15
***
Cuvintele sunt
Doar o poartă
Prin care noi pășim
Asemeni privirilor
Ce ating depărtarea
Cu-n gest.



16
***

E ca și cum eu
M-aș despărți pe din două,
Ca și cum un fulger
Ar pătrunde în stâncă,
Stânca s-ar crăpa
Și ar fi cu un vârf
Tâșnit spre cerul întunecat,
Iar cealalată jumătate
Dărâmată în bolovani în jos
La vale, în ape.
O jumătate care țâșnește în întuneric,
Dar în sus, țâșnind în formele pietrei
Și o jumătate rostogolită
În bolovani,
În marginea drumurilor,
Bătute de oameni.









17

***
Sunt asemenea muntelui
Ce e gata să se prăvale,
Doar o minune a pietrei
Îl mai ține sus.
La poalele muntelui ar fi numai nori,
Iar eu însingurată, rătăcită prin arbori
Aș căuta scara ascunsă în prăpăstii,
Să urc în vârfuri ,
Să urc in nori
Și ce imi ajută să urc
Până în vârful muntelui?
Eu cred că acolo
E poarta cerului deschisă
Și de ea trebuie să agăț scara.
18
***
O jumătate de flacără
Ardea în jos peste flori.
Crengile se scurgeau în flăcări
Pe pământul arzând.
Ardea pământul mereu,
Vulcanic ardeau stelele ,
Visele…visele…
Cealaltă jumătate de flacără zbura .
Aripi creșteau prin locurile
Unde ea ardea pământul,
Aripi creșteau cu fața spre lună
Aripi creșteau,
Pe acolo pe unde zbura
Și-n nebunia ei mare se izbi
De cealaltă jumătate a ei.
Luă foc tot pământul
Și-n această ardere de jertfă
Flacăra deveni rotundă.







19

***
Să îmi răspunzi,
Să îmi arăți sensul ,
Sensul cuvintelor,
Înțelesul de nepătruns
În care eu sunt
Și în care fug,
Fug mereu cu brațele deschise .
20
***
Copilul din mine
Nu mai cade,
Împiedicându-se
De lucrurile lumii,
Copilul din mine
E atât de liber!!!!!!!!!
















21

***
Se primeneau pământurile cu foc
Ardea lava roșie
Și totul era
Lumină de flăcări !
Unde era Dumnezeul meu
Când timpul meu murea.
Îl auzeam că-mi strigă
În spațiile mele haotice
Ce răsunau…
De ce-ți este frică ?
De ce nu ai încredere în Mine ?
De ce te îndoiești ?
De ce ești lașă ?
Simțeam că sufletul meu murea
De atâta căldură,
De atâta lumină
Ce mă mistuia,
Îmi strivea privirea , inima !
Leșinasem,
Crezusem c-am murit
Și în timp ce pământul
Deveni vulcan ce mistuie fumul și aburul
Eu plutem și
El mă ținea de mână
Deasupra haosului !!
Murisem
Sau înviasem?
Ceva răsuna în mine,
Din hău auzeam…
„De ce nu ai încredere în Mine?
De ce te îndoiești ?”







22
***
Fața îngerului se înnegrise
Când aerul lumii se îndrepta în sus .
Copacii își plecau frunzele spre cer
Iar visul doinea pretutindeni.
Trei rânduri de ghiață sparse lumina ,
Una galbenă, una albastră și ultima
Cea mai aproape de lume,
Neagră , în colțuri gri,
Pătate cu sânge verde,
Al florilor moarte .
Mai era un rând
Ce trebuia spart de lumină,
Îi trebuia un sunet…
Uneori se aude ceva
La poarta inimii.
23
***
Zbor,
Aripi,
Aripi de înger
Foc…foc…foc…
Ardeau ochii ,
Ochii mei deveniră albaștri.
Cer …cer…cer…

24
***
Luci steaua,
Luci lumina,
Luci lumina în ochi
Și am văzut ochiul.
Ochii…
Ceva în mine chemă tainic
Chemă tainic în mine El.



25


***
Tu , care ești o umbră roșie
Scăldată în soare
Cu găurile chiroanelor în zări
Dăruiește-mi cheia iubirii Tale
Fii călăuza gândului meu
În lumina privirilor Tale.
De ce apune creanga măslinului
Peste mormintele morților ?
De ce ramurile finicului
S-au uscat în
Întâmpinarea chinului Tău?
De ce nu-Þi aud pașii
Ce se desprind din nori?
Cerul s-a întunecat
Iar eu nu mai sunt!
Vino acolo unde eu m-am pierdut
Și găsește-mă Tu,
Găsește-mă Tu,
În uitare.


26
***
Mâinile mele au luat foc
Și mă dor,
Mă doare gândul meu
Și cuvântul
Nu se poate naște în mine.











27
***
Doamne, în mine durerea ară
Cu un plug în brazda sufletului,
Sămănând sămânța iubirii
Și cât mă doare ,
Cum se desface fiecare brazdă
De carne din mine și cum îmi curg
Lacrimile mele de sânge alb,
Primind cuvântul nemuritor
Al iubirii Tale.
Cât de mare imi este uitarea
Până când cuvântul Tău
Devine floare nemuritoare în mine.
Doamne,
Până când sămânța
Ta va încolți în mine ?
Domnul meu și Dumnezeul meu,
Până când, până când plugul acestei vieți
Va săpa în mine cuvintele Tale nemuritoare
Și până când sângele meu alb
Va curge în pâraiele
Din care florile mele se vor hrăni
Și vor crește și vor înflori.
Voi ajunge oare până atunci când Tu,
Coborând din cerurile Tale atât de înalte
Și atât de aproape de carnea mea,
Te vei plimba prin răcoarea serii
Printre florile mele și copacii mei înfloriți
Ce au crescut în trupul meu ?




28
***
Lacrimile roșii ale soarelui
Se revărsau pe fruntea inimii
Și le ascultam clipocitul lor tăcut
În râurile mele
Și-a tăcut,
Și-a tăcut sunetul lacrimei,
A tăcut
Și-a rămas cerul pustiu de lacrimi,
Pustiu de gând
De mâini înăltațe , de aripi,
De mâinile mele tăcute,
De obrajii mei reci și goi
‘’Hei‘’m-am auzit întrebată,

I-am răspuns,
Iubirea e o taină>
Și El m-a întrebat din nou

Și iarăși I-am răspuns
A tăcut… a tăcut…a tăcut…
S-a lăsat noaptea
Și El m-a întrebat din nou

Am tăcut,
El a început din nou să tacă.
Am tăcut și auzeam clipocitul
De rouă al soarelui…
După timp îndelungat
Am început să strig cu lacrimi
De sânge alb






29
***
Încearcă să scrii
Și să te-auzi scriind,
Încearcă să mergi
Și să te-auzi mergând,
Încearcă să vezi
Și să-ți auzi privirea,
Încearcă să plângi
Și să-ți strivești lacrima,
Încearcă să vrei,
Încearcă să poți
Și nu gândi fals
La lumea din tine.
Mergi încercând
Și încearcă mergând,
Lasă gândul să vibreze în tine,
Învinge-ți teama
Și lenea prin chin,
Încearcă să plângi că nu poți
Și vei râde.
Hai, descoperă
Ce cauți anume,
Nu te lăsa furată de gânduri.
Încearcă să poți,
Că asta e-n tine.
30
***
Ai auzit glasul
În dimineți fără soare ?
Dar steaua de sus
Ai privit făr ’să știi…
E steaua ciobanului
Ce luminează intrarea,
E crucea de ghiață ce
Captează lumina.
Din vis.


31
***
Sară de fum
Și cântec de astre,
Simfonie de toacă
Și înălțare de vis.
Ce sublimă-i tăcerea
Și ce’nalt e colindul,
Ce sensibil e glasul ,
Ce adâncă e noaptea .
Totul în toate
E un abur al slujbei
Emanată din
Universalitatea
Lui Dumnezeu.

32
***
O jumătate din mine n-ar mai trăi
Ci ar sta amortită în iarbă,
N-ar mai vedea nimic din ce se petrece,
Mută parcă ar fi gura mea,
Surde parcă ar fi urechile mele,
Pot eu oare să nu aud strigătul luminii,
Þipătul ei de durere,
Cufundată într-un somn adânc
Ce nu se preface.













33
***
Cuvintele…
Cuvintele nu-mi mai ajung
Mă opresc să rostesc un cuvânt
Și inima-mi bate tâcănd,
Iar cugetul se oprește,
Ochiul îmi vede ceva,
Dar nu poate să-mi spună,
Doar privește și tace
Și eu tac uitând să vorbesc
Cuvinte neânțelese.
34
***
Depărtarea,
Depărtarea este în mine
Ca un semn și un glas împreună,
Depărtarea este în mine
Foarte aproape,
Parcă aș cuprinde cu mâna zările
Și le-aș mângâia,
Parcă aș mângâia zările,
Așa cum mi-aș muia degetul
Arătător într-un strop de apă curgând
Și tâșnind în inima pământului,
Depărtarea este undeva
În zările inimii
Și focul din mine l-a cuprins
Într-o privire rotundă









35

***
Departe în zări privesc,
Dar nu văd nimic,
Decât albastrul cerului.
Tac pentru că eu doar privesc,
Cuvintele parcă mi-ar fi
Doar niște culori estompate,
Parcă privesc departe
Și vreau să văd
Cum El se apropie
Și totuși, departe…
Departe este aici, aici
Unde El pașește,
Iar eu doar privesc tăcând.
36
***
Stau undeva pitită,
Nici eu nu mai știu unde sunt
Și universul din privirile mele mă-nghiață,
Stelele mă fac să amețesc.
Câtă tăcere în fața acestor stele ce strălucesc,
Nici un cuvânt universul nu scoate,
Numai noi oamenii vorbim între noi,
Prin cuvinte absurde.
Câtă singurătate, câtă pace respingătoare !
Toată tăcerea asta din creația Ta
Mă înghiață,
Dacă nu ai fi Tu, dacă nu ai fi Tu,
Să-mi înalț gândul meu la Tine,
Ce m-aș fi făcut de atâția ani,
De singurătae.






37

***

Apele curgând la vale
Din vârful unui munte sau unui deal,
Nu mă mai încântă atât de tare,
Stelele nu mă mai fascinează,
Munții sunt pur și simplu munți,
Iar universul acesta tăcut,
Mă înspăimântă.
Peste tot numai indiferență și moarte,
Iar dacă munții trăiesc mii de ani
Iar omul o sută,
Ei rămân singuri și îndepărtați
Cu povara pietrei în cârcă.
38
***
E rece tot în jurul meu,
Oriunde aș privi cu ochii,
Chiar dacă lumini de mărgăritar
Mi-i înțeapă, nu văd decât
Culori reci ce mă-nghiață.
Oricât de mult natura m-ar înfiora,
Nu aud nicăieri un cuvânt...
Câtă singurătate trăiesc
Îconjurată de creația Ta Doamne !















39
***
Iisuse, atunci când mergeai de unul singur
În munți să Te rogi,
Dimineața înainte de zori,
Sau seara până dimineața în soare,
Nu te-nspăimânta Doamne,
Piatra din jur
Și singurătatea de-afară ?
M-am întrebat Doamne de mii de ori,
Oare cum Te rugai Tu
În singurătate și teamă ?
Nu Te înspăimânta piatra muntelui
Prin răceala ei?
Stelele reci și îndepărtate
Nu Te înspăimântau,
Iar oamenii ce roaiu în jurul Tău,
Nu Te umpleau de spaimă, de graoză,
Nu Þi-a fost silă de noi niciodată ?
Când ridicam pumnul înverșunați,
Gata să Te lovim, gata să Te ucidem ?
Toată creația Ta în care Tu ai locuit,
Nu Þi-a strâns sufletul în singurătate ?
Nu Te-au înspăimântat oamenii,
Nu Te-au înspăimântat pietrele ,
Furtunile și înghețurile nu Te-au înspăimântat ?
Nu înțeleg de ce a trebuit să Te naști,
Când lumea aceasta e sortită pieirii ?
Daomne, desigur, eu gândesc după gând omenesc,
Dar cum aș putea gândi Doamne ?










40

***
Doamne, cosmosul întreg e creația Ta,
Tu le-ai creat, Tu ai creat stelele și lumina,
Iar copacul acesta de care eu mă sprijin cu mâna,
Sunt martorii Tai, căci Tu ne-ai creat.
E noapte și mi-i atât de frig,
Îmi era într-un timp bine,
Când era soare afară și cald,
Dar dintr-o dată a venit noaptea,
Nu se mai vede bine în jurul meu,
Doar stelele și luna pâtrund
Prin crengile copacilor cu lumina lor,
Până la mine , până la pământ,
E noapte, e lumină și e atât de frumos,
Dar eu nu pot atinge frumusețea asta,
Decât cu privirea,
Această frumusețe mă respinge,
Îmi e străină , eu nu pot,
Nu pot trăi în mijlocul ei,
Eu nu pot fi însăși această frumusețe.












41
***
Doamne, ziua de astăzi a fost bună
Pentru că eu acum
Am putut vedea pentru o clipă
Pâinea și vinul din altar,
Cum Te aduc pe Tine prezent
În mijlocul oamenilor ce Te caută.
Puțini dintre mulți s-au gândit
Acum la Tine și Tu ai venit,
Dar ai stat în taină, că nimeni
Nu Te-a văzut, dar unii
Þi-au simțit prezența ,
O frumusețe teribilă i-a înconjurat!!
Aceasta e Iisuse, dragostea Ta,
Prezența Ta în mijlocul celor care
Te cântă, Te caută !!!!!
42
***
Dar cuvintele, cuvintele,
Ce sunt ele cuvintele ?
De ce Tu ai vrut ca noi să vorbim ?
Dar cum să descopăr eu,Doamne
Vorba aceea care să Te cheme pe Tine,
Cum să descopăr eu cuvântul
Prin care eu să pot vorbi cu Tine
De ce caut mereu cuvinte sofisticate,
Când cuvintele astea simple și minunate
Exprimă atâta siceritate, atâta frumusețe?
De ce caut mereu cuvinte mari,
Ca să nu Te pot exprima,
Prin care să nu înteleg nimic
Să mă rătăcesc
Și nici eu nu mai știu unde sunt.









43
***
Ce frumos ar fi Doamne,
Ca eu să-mi trăiesc zilele fericirii mele
La fel ca-n tinerețea mea .
Chipul de copil ce-l simt
În preajma mea că mă-mpresoară,
Aș vrea să fie chipul Tău
Iar eu copilă fiind
Să alerg departe în zări.




44
***

De multe ori mă întreb
Oare cuvintele mele
Oare nu cumva vorba mea
Þine de o altă dezordine din mine?
Mă înspăimântă
Până și lucrurile din preajma mea
Când ele sunt atinse de oameni




















45
***

Pasul făcut peste prăpastia lumii

Da, dar după această renunțare,
La concretul ce mă adoarme
Și devine atât de greoi pe aripa visului,
Ce vrea să zboare,
Rămâne o pauză
În care mintea mea caută,
Caută un sunet,
Asemenea muzicii ce dispare,
Un altfel de cuvînt,
O altă imagine ,cu un alt înțeles
Și atunci , mintea mea
Știe că dincolo
Dincolo de această renunțare
Nu poate să fie decât ceva…
Și astfel ea prinde un nou înțeles
Al pasului făcut peste prăpăstii.

***
46