aș fi vrut să mai pot vedea câte ceva,
deocamdată preferata poeților stă liniștită la locul ei,
cel puțin șapte zile îngrămădite de zburat într-un balon,
așa credeam că mă iubește un rătăcit ce crede în păsări mesageri
până a făcut înconjurul lumii –
un punct buric în univers născător de galaxii,
un nod de muchii într-un cub ce converg spiralat în sus
ca și cum cineva le-ar aștepta acolo uitându-se chiorâș,
sau crucea unei ferestre…

albul și negrul se confundă haotic în contururi de umbră,
palmele-și pierd rostul de-a juca roluri pe pereți –
mai sunt doar o mie și ceva de sclipiri de flăcări
ale atingerii tale

o casă de melc aș fi vrut să mai am
în ea să-mi duc temerile fără să le trezesc,
în ea să mă ascund și-n mine,
apoi să ies când nu mai am loc