De oboseala
Cuvintele
s-au intamplat sa adoarma
pe firul de iarba.

Am strigat la ele
Pret de cateva taceri
Aplecata
La urechea lor de piatra.
Pareau sa nu ma mai asculte
Erau surde
Si statornice ca niste maracini
Si-am vazut mai tarziu, dupa ploaie,
Ca ude
Cuvintele mele-au prins radacini.

Sa le smulg nu mai pot. Le pazesc
Ca pe merii din livada
Pana la toamna, cand mi-or da
-nadajduiesc –
prima lor frageda roada.
Pana atunci insa sunt muta
Si ascult din ce in ce mai tacuta.