Credeam ca-n noaptea asta am sa dorm…
Speram ca-n noaptea asta am sa dorm…
Somn rupt din seva unui cantec,
Ce l-am lasat prins de coltul unei stele
Si ma asteapta sa-l murmur aiurand…
Melc, melc cotobelc…
Scoate coarne…apa calda…apa tulbure…
Franturi ale amintirii sterse…
Il invoc in rugaciune naiva…
Iar el tot sta acolo sus,
La adapostul stelei…iara eu…
Off…I-asa-ntuneric aici, in Tartar…
Si nu vrea nimeni sa m-ajute…
Nu vede nimeni ca-I greu drumul…
Zilnic acelasi drum…
Cu vise despicate in franturi…
Sus pana-n varful muntelui…
Imi imping pacatul
Sa mi-l ierte cineva…
Iara voi radeti ca netotii…
Si ma impingeti iar la vale…
Voi nu vedeti ca plang cu sange in priviri?
Voi nu stiti sa cititi macar…putin..
Macar pal…galben bolnav…durerea?…
Nici macar nu vreti…
Daca ati vrea…atunci…
Atunci m-as inalta pana-n inalt
Si mi-as da cantecul jos de pe imposibil…
Si-as aiura atat de dulce si senin,
Iara copil pana la final…
Iar voi…voi m-ati inchide la nebuni…
Caci v-ati uitat copilaria…
Cu cantece, cu inocenta…cu vise ale nefiintei,
Voua nu va mai zambeste nici o floare,
Nu va mai doare nici un rasarit,
Voi…voi…cine sunteti voi?
Si cu ce drept imi cereti maturitatea?
O am…dar nu v-o dau…
Am agatat-o si pe ea de-o stea…
Daca o vreti, gasiti-o singuri.
Poate ca am noroc si o confundati cu cantecul,
Si mi-l redati fara sa vreti…
Ah, cum v-as rade-n fata…
Si-apoi…apoi…
M-as duce singura acolo…la nebuni…
Intre pereti de ceara cu gratii de spini,
Cu paturi de urzici si fetze de draci…
Le-as indura pe toate,
Eu…eu si cantecul meu:
“Melc, melc cotobelc.
Scoate coarne bouresti,
Sa te duc la balta,
Sa bei apa calda,
Sa te duc la Dunare,
Sa bei apa tulbure…melc, melc…”