Uitasem forma frunzelor din padurile de acasa, asa cum poemele

in memorie se pierd cu fiecare trecere de vagoane trepidind in noapte,

si ii re- scrisesem o epistola de la pont.



Un poet la malul marii – asta ar fi prins cliseul unei seri de vara sfirsindu si aurul

peste ape- si iti spui ca timpul destrama vederea dinspre mare,

si versurile stiute in adolescenta se despletesc si ele, si ai fi vrut sa ii spui ca ea cu intreaga- i fiinta si fosnet de matase ar incapea in ele. Ii scrii mai departe si iti e teama si nu stii care cuvinte impleti- vor zicerea ta ,ai fi vrut sa-i spui pur si simplu

ca o intilnisesi pe strada din intimplare ,

era aleasa serii de dans,

era lumina surprinzind ceata la tarm . Poet cum Ovidiu Publius scria iubitei la Roma ,

si ratacesti cautind cuvintele , marea alege sideful in scoici si perla,

tu mai ramii cu rindurile inca nescrise.



A fi poet nu e mai presus si nici nu grabeste coborirea ei din trenul amintirii,

dar fiecare dintre noi, in sertarele tainice ascunde flori presate si ii scrie iubitei departe macar un vers.

Ca intr o secventa cu happy-end alergam intimpinind-o, nu trebuie sa fii poet

si nici nu mai e de nevoie de cuvinte.



Vara isi vinde ultimele zile ,

vagoanele se pierd serpuind in noapte,



acasa in munti frunzele mai iau mereu forma cintecelor .









Boca Raton, August 30, 2004