Îmi încremenise glezna în aer
rămăsese agățată
în butoniera unei interdicții oarecare
și dintr-o dată sfertul de pas suspendat începu să se teamă
se usca, neumbrit de nici o durere, la soare
lumina lingea noroiul sărat de pe talpă, îi era foame
adulmeca atentă sângele trecerii, alerga
celălalt pas își săpa tremurând tranșeea-n nisip
se însămânța pentru altă plecare
aștepta
nu știa câte ceruri se vor sparge bucăți
câte drumuri se vor zgâria între ele
mușcându-și din carne
mâine, cândva

Numele nu mi-l striga nimeni
eram doar un număr impar, poate cuminte
poate altfel, lălâu, cu picioarele-n sus
voiam sa trec granița în mâini, cu fustele în cap, chiuind
m-ademeneau poveștile albastre cu canguri
le-aș fi disecat trupul de vii, câți ochi aș fi găsit
pe toți, șirag, mi i-aș fi pus la grumaz
m-aș fi pândit, dincolo, pe mine, eu - sora mea siameză,
aș fi vrut, dimineața, râsul să-mi gâlgâie sub pantofii
de bal
să mă cutreier cu de-amănuntul, din dreapta
să-mi trec mie încet, de-a bușilea ori de-a-ndăratelea
tatuată de vise, frumoasă uneori, beată de dor
pe sub mal