aburul nu e decât un accesoriu insignifiant,
un mijloc mai mult sau mai puțin util
pentru unele trenulețe refuzate de timp la întârziere,
pentru geamuri ca să scrii pe ele,
și poate pentru schimbări la față

mai degrabă,
mirajul îți întoarce pălăria cu susul în jos,
ca și cum așteptarea ar face să se verse toate ploile și ninsorile
la un loc,
într-un hău întrupat în pietre și sânge și pietre

dar ieșirea ți-e prea strâmtă,
ca o aură ce nu ți-e destinată,
ca o sferă de nuiele încuiată într-o altă sferă de nuiele mai mare,
deschisă...

teamă nu mai există,
ci doar conștiința că un oarecare sfârșit,
o eliberare - in sine –
este totuși aproape...