Omul este un visãtor uitat
De zilnicele aripi de ceas.
Doar el ºi visul sãu neîncetat,
Care-i tot ce i-a rãmas.

ªi timpul, ce fuge-ntr-o paralizie moartã,
Obositor de lungã, deºi el este scurt.
Timpul... ºi ironia ce o poartã...
Suferinþa ºi soarele-n amurg.

ªi susul josului de sus al vieþii,
Sacrificat în zborul unei zburãtoare,
Ce este roata unui surâs al tinereþii
Blânde, scurte, negre ºi cu stropi de soare.

Blânde-n fericirea falsã a unui cântec,
Scurte-n cântece de fericire falsã,
Negre în blândeþea fericirii unui zâmbet
Stropit de soare peste buza arsã.

Omul este un visãtor uitat
De zborul ironic al timpului fãrã de glas.
A tot visat cã poate ºi poate a-ncercat
Ceva, ce noua ne-a rãmas.

Vreo fãrâmiþã din universul infinit,
O micã disparutã stea, ce nu o poþi atinge,
Sau, o imagine a falsului finit...
Atât. Apoi se stinge.