Pășesc sau alerg... străbat zarea mea interioară
și oglinda lumii, cu priviri reci, mă-nfioară...
E straniu și dur, nu văd rost, înțeles nu aud;
de ce totul, chiar de-i frumos e și atât de crud.

Am amorțit așa... nimic nu mai simt din mine,
din tine, din timpul abrupt ce trece și vine...
și-aș vrea să cred că zbaterea mea gri, fără sensuri,
va desluși iubirea din hăul cu-nțelesuri.

Mi-e teamă că-s doar cântecul lebedei ce moare
pe ultimul val... neputința încă mă doare
și... Doamne! ce plouă rece în noaptea de vară,
ca o ultimă rugă, ca un plâns de vioară...