Strada e doar poezie fără rimă, fără sens,
locul în care paranoicii visează intens
că sunt cei mai normali,
în care oamenii se adună din disperare în haite
ca să-i sfâșie pe cei singuri, pe cei bolnavi.
Căzuții îngeri urinează pe la colțurile orașului meu
care arată ca un bordel uriaș,
marchează ca niște câini apocaliptici teritoriul pe care, goi-pușcă,
se plimbă bețivii cu panglici de doliu pe capul golaș.
Curvele sunt niște cucoane în ruină,
vânează bărbați în derivă
intrați în delir, vomitându-și speranțele prin canale.
Ceilalți, ca niște ploșnițe banale, muribunde,
se ascund în case și rod și rod și rod timpul.
Pe crucea din piața centrală Dumnezeu e legat
și oamenii trag în El la țintă cu săgeți de dartz, din plictiseală...
Câinii urlă când Dumnezeu cântă în fiecare seară
un cântec subliminal, perceput de animale ca un urlet arhaic
ce coboară, blestem ceresc, peste oraș.
La acea oră din amurg încep să mă simt ca un ocnaș
și știu că și ceilalți regretă, în fiecare noapte, ceva vag,
se căiesc, se pocăiesc, se roagă fără motiv.
E apusul zilei, al vieții... E regretul tardiv
al încă unei zile ratate în orașul damnat.
Mă plimb pe străzile jilave de asfințit ca un condamnat
prin mucegăita temniță a trupului său,
adulmec orașul acesta pe care-l iubesc,
oraș putrezit și scârnav și rău,
care miroase a sifilis și a neocomunism,
care miroase a hoți și a lupanar,
orașul meu iubit, orașul meu revoluționar
în care aveți cu toții loc, intrați, nu vă sfiiți,
poftiți pe aici, vă strig,
poftiți și pe aici, gesticulez, mai poftiți!
„Ajunge cu strigătele”, mi se atrage atenția,
„doar ești într-un oraș european,
ce-i atitudinea asta de cântăreț golan?”.
„Mai bine golan decât...”, fredonez
și încerc să mă port ca un domn, să fiu decent
în timp ce mă piș pe mine și zâmbesc larg:
mai poftiți în orașul meu! Mai poftiți!

Am să incendiez într-o bună zi cetatea
și am să urc singur pe rug, cântând la trompetă;
am să evadez, o să vedeți, din orașul meu iubit,
sub formă de flacără, urcând spre cer în piruetă.