Dintre surâsul palmelor tale
nu rămâne decât sărutul –
fericirea... cea cu care zâmbești
franțuzește
și abajurul veiozei de la capul tău
pe care luna o împrumută pe timpurile de eclipsă.
Iubito, nu există zebre,
e numai numărătoarea mea pe bețe albe
a iernilor ce trec
sculptate polifonic în asfalt
asemenea anotimpurilor pe scutul lui Ahile
și gândul, toiag cu mâner de aur
la brațul depărtărilor
sprijinit în tâmpla lătratului de lup
la mijlocul amurgului.

Și numai înainte să adorm
când glasurile celor ce nu au somn
izbesc clopotele de sânge decăzute-n șoldurile tale
îmi julesc genunchii și-mi lipesc pieptul
de pentagrame –

Iartă-mă, am dat nume celui fără de nume
mi-am îndoit genunchiul în lespezi și la rându-mi
m-am lăsat botezat de fiecare trecere mai lentă
sau mai rapidă
cum toamna bate pe umăr frunzele
cu prietenia ruginită
sau galbenă

Am dat nume de femeie bătrânilor molizi
ca serile să pot adormi sprijinindu-mă în ei
până la inele
prin care îmi trec bustul
și încep să visez în spirale.

Am donat bătăi de inimă
pentru amintirea ta care avea nevoie de transfuzie –
sentiment șerpilor din părul Meduzei
și sine pentru gornistul care mă trezește
suflând diminețile bucăți de suflet.

Mă întorc către tine Psyhe, atotștiutoareo
cu tălpile mașini de tuns iarba în fața ta
alergând pe câmpiile adolescenței
te întreb dacă mâna care se vede
nu poate pipăi nevăzutul
dacă nisipul nu poate
linge tălpile vântului
atunci eu pe cine și în ce fel
am atins
atât de puternic
încât mi-a crescut în palmă
bătătură asta de trup?

Mă întorc atât de repede
încât amintirile se înfășoară anticardinal pe mine
iar tu mă apuci de frunte și gândești
că ai putea toarce,
ploile și vânturile, piscurile mările
când îți închizi ochii –
un sărut se desface în palma mea

Și bazine albastre-mi curg pe brațe
și mari balize plutitoare-mi atârnă pe umeri

oricât de mult mi-aș întinde mâinile din port
nu te-ndepărta de nici un culoar...
numai azi apa se schimbă
când fericirea-i pentru înot.