(pic 29.07... 10.00)
XIV dimineața...
știu...
eram un lujer de nume
biet mesager înfipt
într-un papirus murdar
pe o copertă uitată în vânt
jurnal obosit
cu foi dispărute pe undeva
în sufletul tău
știu...
nu mai aveam timp
ruxacele ne erau deja înțesate de tăceri
uitasem să punem timpul, norii
curcubeele noastre de lemn
ochii noștri de foc sărind
kamikaze prin cercul luminii
știu...
poate numai mila ta abisală
ar fi putut găsi aici
vorbele aruncate în vânt
conserve pentru speranță
dar

XY
nu ne mai cunoșteam

nu recunoșteam în acel sfârșit
nici unul din visele tale scrijelind
ora aceea nesfârșită
cu frânturi de nuanțe pulsând
pe valuri de frecvențe filtrate
nici unul din gândurile mele zăbovind
înăuntrul scorburii frunții tale
oglindite calm sub scoarța
celui de-al treilea ochi
pândind
parcă acum
veneam aici pentru prima dată
așteptând, însoțind cu privirea
gesturile tale de salubrizare
către noul meu suflet...
prea mult
însă
mă dureau noile tăceri
chemând în adânc norii ființei mele
de nerecunoscut plânsul tău senil
lacrimi fără picioare, răsfrânte
parcă senin
pe cercul buzelor
din raza unui surâs...

XYI
ți-am spus

vreodată
cât te-am iubit?
poate că nu...
deajuns
de-a trebuit să pleci din mine
fără să iei nimic...
nici măcar
un pui de rămas bun
din ultima mea privire
căutând și acum în zare
cutia neagră a zborului
urma privirilor tale
pe același țărm

XYII
oh, da...

m-am trezit târziu
prea târziu
cu iubirea asta stranie
în brațe
și nu o mai cunosc
nu știu ce să mă fac
cu ea
o întorc bucată de sticlă
întinsă
peste rugul unei lacrimi
mocnite rubiniu
în seva gândurilor
o întorc
când cu fața în sus
când pajură
ca pe o monedă pe jumătate piatră
jumătate rugină
mă uit în crema ființei sale
precum în carnea de diamant
a unei unelte necunoscute
încerc să ghicesc
sensuri îngropate în
globul de sticlă
miliarde de fețe surâzând
însă
nu mai simt nimic
amputată din visele mele
fărâmă dulce de neant pustiu
navigând treptat în afara
trupului...
luînd cu sine ultimele
creaturi de căldură...
sângele meu este rece
acum sunt
doar o șopârlă fără coadă
renăscându-mi încet
una ...
convalescentă

XYIII
râzi...daaa

poți să râzi acum...
eu una nu mă mai supăr...
strălucesc la lumină
dinții zâmbetului tău
însetat în mine
cred cumva
am făcut o operație nereușită
din mine și din tine
separând corpurile siameze
încleștate în aceeași iubire
cândva demult când respirau împreună
laptele aceluiași aer în peștera
aceluiași plămân locuind
împreună în același vis exponențial
care zdrobește acum porțile auzului
cu toată puterea
șoptind necontenit
lucruri pe care nu mai vreau
să le aud...

XYIII.I...
ar fi trebuit poate
să-mi îngrop urechile
în piele de câine
să le las
să fugă dimineața
prin vene
lătrând...
cuibărindu-mi stelele
una câte una
în pieptul obosit
pentru hrana de seara a întregii haite
ăsta e, acum
răspunsul meu, pentru tine
ai ghicit,
jurnal intim...
la lumina tăcerii

...