Trăiesc mereu - murind încetul cu-ncetul,
Viața îmi rescrie în coduri alfabetul.
O unică lumină în spirit mă străbate,
Dar prea străina-mi este - iluzie ce doare,
Când își culege poama copacului din soare,
Mâncându-și astfel trupul din cap până-n picioare...

Trăiesc mereu - cu fruntea-n lumile de vise,
Cu porți nemaivăzute, de secole închise.
O unică lumină în spirit mă străbate,
E aura de înger a unui trup rănit,
Zburând doar înainte, ca într-un tainic rit,
De care n-avem parte, acum și-n nesfârșit.

Icoana amintirii cu lacrimi zugrăvesc,
O mângâi și o satur, cu dragoste firesc.
O unică lumină în spirit mă străbate,
Cu suflul meu de gheață - iluzie ce doare
Până ajung acolo, la margine de mare,
În lumile de vise, la marile hotare.