I pe întunericul clipei...

mă bucuram ...prea devreme
de gustul lacrimilor
număram...
timpul crescut
clipe lungi și verzi
până la cer mă-nchideam
în mine singură
Cutia Pandorei
sălășuia un pustnic
și-atunci
mi-am adus aminte de sufletul
uitat în trup
și-am început să-l caut,
când în trupul meu,
când în al tău recunosc...
nu eram prea sigură
care e care...
însă la un moment dat
te-am văzut
îmi făceai cu mâna din rădăcina unei iubiri
crescută
haotic peste câmpurile simțirii...

II lumina ta verde...

își închisese atunci pleoapele
răsăreau
când și când
licuricii mei de spaime
singură
credeam
că înfrunt o frică de întuneric
printre umbre necunoscute
crescute și ele
deodată în faldurile tăcerii dintre noi...
oceanul acela cu două lacrimi împerecheate
răsucite într-un careu încrucișat peste pieptul meu...

III iar mă uit...

acolo și mi-am spus că nu mai am
ce să văd
că nu e pentru mine
noaptea asta deși
pașii tăi răsunau undeva
aproape respirând
pe urmele mele
o altă voce în altă noapte
cu șoaptele calde de tot...

IV nu mai țipa!

cuvintele îmi intră în carne,
decupată din oase liniștea se trezește fugind
peste gândurile mele în flăcări și
nu mai am timp pentru mine
o să mă fac un zâmbet uriaș care să
picure din norișori...
și n-am să te mai mint
n-am să-ți mai spun să pleci
desigur asta într-o altă viață...

(pic 28.07 08.00)
V inventariam obiecte inutile

rămase pe masa acelui sacrificiu
din care se scurgeau încă ultimele
șuvoaie triste de tăcere abia coagulată...
timpul scobea departe muncind în aceeași cochilie
spartă să se dea cu capul de apă...

VI mi-am stors sufletul

cu două degete de sare
iar clipele mele le vedeam încet,
ca printr-o briză
albastră le înveleai în staniolul plângerii
folii de sticlă subțire
plicuri galbene, sferice
clipe albe pentru aripi negre
... și nu mai știam daca privesc
în urma visului tău,
sau
visul privea înaintea pașilor mei
aceleași sicrie fără capac
pline cu mărgele mici, pitici
nisip de argint metalic
în care
tu mi-ai spus
că se aduceau corpurile noastre
pentru relaxare...
șiruri întregi, ronțăind lumina pe margini,
se răsuceau care într-o direcție, care în alta
luând cu ele tensiunile zilei...

(pic 11.30)
VII nu pot

să-ți curm tăcerile
cu o singură lovitură cuțitul
mi-ar intra în sânge căutând urma lacrimilor
de hârtie

cheamă-mi câinii zdrobiți
la picioarele zidurilor ființa
glasului fugea printre rânduri
uimind
iubind
prea
târziu...

nu te-am chemat gând
să-mi zămislești tăceri după tăceri
în zodia umbletului și
el curge
prin gene
gândul topit...

VIII lanterna viselor

stinsă pe pat
închide în albastrul întunecat
ceața clipelor năimind curajul
cu perle încinse...
închise
în cochilii mari de amintiri
sărate
sărate
și dulci
ca un catren uitat cu două picioare
pe o piatra scrisă
cu sânge
și iarbă
veninos de verde...

IX curajul mișună

îmi dă târcoale...
o să-mi spargă frica în două
mi-e și mai frică
să nu răsară cu colți
al șaptelea balaur
cu douăsprezece capete
mușcând
din viața mea
trecută
înaintea altei vieți
viitoare...

X plouă cu sânge

alb de amintiri...
uitate, dar nu
nu și de mine, ți-am spus, din păcate
eu nu uit, fir-ar să fie, nu uit
îngrop în mine
sub bucăți fărâme sufletul meu
lespezi de vise

XI am trecut cu pluta

cândva printre gândurile tale
mințind
dacă aș fi mers în adânc
aș fi zărit de-atunci
altă oglindire
și pașii mei s-ar fi scufundat de-atunci...
însă nu, eu trebuia să merg pe val
până la capăt,
sus, pe creastă,
zărind abia
propria-mi ființă curbată pe țărm
făcându-mi semne disperate
ÎNTOARCE-TE!!!
râdeam
prea tare, înconjurată
de fulgere sărate din apa
viselor
și nu te-am auzit
nu m-am mai auzit...
păcat

îmi spuneau clipele
păcat că te-ai întors
...acum
...acolo
preferam bucuria
preferam
să nu te cunosc
așa...

XII inima în vârful picioarelor

roșii
trăgea să plece tiptil
printr-un colț
din umbletul mult prea stins
pe tăciunii încă aprinși
mi-am ars întoarcerea
am fugărit clipele înapoi
să nu mai vină
să nu mai plângă
dar nu....

XIII știi

uneori privim singuri...
de una singură eu
acum
în oglinda amintirilor
zăresc fugind câte un pește al speranței...
poate că nu mințeam...
poate chiar te-am iubit prea mult...
doar pe tine te-am mințit că nu...
prea crudă-mi era îndoiala ta...

credeam că ea, iubirea, vine așa, deodată,
se uită drept în ochi,
și spune
TU
acum, tu urmezi.
și gata
nu trebuia să te mai îndoiești de nimik,
priveai și tu înainte,
către țărmul ei,
absorbit de ticăitul clipei....
absurd...
absurd de frumoase gânduri mototolite
conștient
în lacrima tăcerii

când tace lacrima, că veni vorba...
înainte, sau după durere?
...